Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cinema:
SOLOTHURN 2004: poveşti elveţiene şi poveşti româneşti de Viorica Bucur


Se consideră, îndeobşte, că un festival valorează atat cât valorează filmele din programul lui. În acest sens, putem spune că “Solothurner Filmtage“ – zis şi “Journées de Soleures” sau “Giornate di Soletta” (căci are loc în Elveţia, ţară cu patru limbi oficiale!) - s-a impus şi la ediţia din acest an, a 39-a, prin documentarele sale. De fapt, a spune că Elveţia are, de ani buni, un cinema documentar de calitate este un loc comun, unele documentare aducând în săli mai multi spectatori decât filmele de ficţiune. Astfel, în 2002, documentarul “Mani Matter” de Frederich Kappler a surclasat ca numar de bilete vândute (131.525) filme de mare spectacol şi cu subiecte foarte atractive ca “Beresina” (119.637) sau “Heidi” (82.241). De aici şi tema uneia dintre dezbaterile propuse de Festival: De unde gustul publicului elveţian pentru non-ficţiune?

“Mais im Bundeshuus” (“Le genie helvetique”) - câştigătorul premiului pentru cel mai bun documentar în acest ianuarie la Solothurn - are toate şansele de a deveni un mare succes de public, şi aceasta nu doar în Elveţia. Este un film despre ce se petrece în spatele uşilor închise: în ianuarie 2001, la Palatul Federal din Berna, în sala cu numărul 87, o comisie parlamentară începe elaborarea unei legi privind utilizarea ingineriei genetice (Gen-Lex). Dezbaterile au fost secrete şi accesul publicului şi al presei interzis, aşa că timp de 18 luni, Jean-Stephane Born (născut în 1969, studii de scenaristică în Italia şi diplomă de realizator la Departamentul de Audio-vizual de la école Cantonal d’Art din Lausanne, autor al unor documentare apreciate la festivaluri naţionale & internaţionale – “Connu de nos services”, “La bonne conduite”, “En cavale”), însoţit de o echipă de filmare, a aşteptat în faţa acestei săli şi a înregistrat cu răbdare şi minuţie fiecare gest, reacţie, grimasă, declaraţie, confesiune a parlamentarilor ieşiţi la o pauză de ţigară sau de cafea. A rezultat un pasionant document despre democraţie, construit însă ca o veritabilă ficţiune – o piesă de teatru în cinci personaje (parlamentari, membri ai comisiei) ce se derulează nu pe scenă, ci în culise. Timp de 90 de minute pătrundem în culisele Puterii, vedem cum se construiesc strategiile şi jocurile de influenţe, devenim martorii manevrelor şi manipulărilor de care uzează fiecare actor în parte: atât partizanii experimentelor riscante, cât şi adversarii acestei tehnologii revoluţionare. Cine va câştiga, ce înseamnă acest câştig, care e preţul lui?! Sunt întrebările acestui film plin de suspans, un adevărat thriller politic, care se urmăreşte realmente cu sufletul la gura. “Mais im Bundeshuus” este un film ce ar trebui văzut şi de publicul nostru, cum ar trebui văzut şi “Hans Hilft – Ein rumanisches Abenteuer”, un documentar cu tematică românească, dar cu protagonist elveţian: Hans Koller, un pensionar de 67 de ani, fost şofer care, la volanul camionului, străbate drumurile României, aducând ajutoare unde poate şi, mai ales, cui are nevoie cu adevărat. Hugo Sigrist şi Markus Baumann au facut filmul celei de-a 79-a călătorie-aventură a sa în România: o ţară unde totul devine complicat şi unde, dacă vrei să faci un bine şi să fii de folos, trebuie să te lupţi cu mentalitatea localnicilor şi cu birocraţia autorităţilor. Dar, Hans e tenace. Noroaiele, hârtoapele şi câinii din Vişeul de Sus nu-l sperie, cum nu-l sperie nici noile prescripţii şi condiţii impuse de Primărie, aşa că ajutoarele sale – un scaun stomatologic, un pat medicinal, nişte butoaie de plastic etc. etc. – ajung acolo unde trebuie. Un adevărat personaj de film acest Hans - pitoresc, încăpăţânat şi plin de viaţă - un bătrânel care, dacă n-ar fi existat ar fi trebuit inventat, pentru a ne învăţa să fim omenoşi.

Tot o poveste românească se spune şi în scurt-metrajul “Green Oaks”: într-un colţ pierdut din Romania, la orfelinatul din “Stejarii verzi”, soseşte o familie de elveţieni pentru a înfia o fetiţă... doar că aceasta are un frate mai mare. Povestea ar fi putut fi emoţionantă şi ataşantă, dar pentru aceasta ar fi trebuit fineţe şi sensibilitate, grijă pentru nuanţe, interes pentru adevărul uman şi psihologic. Dar autoarea, Ruxandra Zenide (născută la Bucureşti în 1975, şcolită la Institut Universitaire des Hautes études Internationales din Geneva, licenţiată a New York University şi cu stagiu de cinema la FAMU din Praga) recurge la clişee şi abuzează de momente melodramatice, iar actorii (printre care românii Maria Dinulescu, Valentin Popescu, Julieta Strîmbeanu), neglijent şi/sau prost îndrumaţi, joacă fals şi stângaci. În mod surprinzător, filmul a fost nominalizat la categoria “cel mai bun scurt-metraj” (poate datorită subiectului – copiii orfani din România – subiect ce continuă să intereseze Occidentul), dar nu a surprins pe nimeni că nu a obţinut premiul, acesta mergând pe bună dreptate la excelentul scurt-metraj “L’escalier”: o efemeră iubire adolescentină, având ca decor casa scării de la un bloc. Mult adevăr în observarea unei vârste şi a trăirilor aduce Frederic Mermoud în acest scurt-metraj, ce a reprezentat, deja, Elveţia în multe competiţii internaţionale.

Filme demne de interes, trădând temperamente regizorale autentice şi multă prospeţime a tonului şi două scurt-metraje-filme de diplomă: acidul “Meyers” al lui Steven Hayers şi tandrul “Pas de deux” semnat de Lawrence Grimm, ambii studenţi la Hochschule fur Gestaltung und Kunst din Zürich. Tot o absolventă a şcolii de film de la Zürich este şi Anna Luif, realizatoarea filmului “Little Girl Blue”, - Sandra şi Mike, o primă iubire la 13 ani, complicată de ecourile iubirii de tinereţe ale mamei băiatului cu tatăl fetei. Ar fi putut deveni o melodramă, dar Anna Luif, aflată la debutul în lung-metraj, aduce şi dezvoltă aici toate acele calităţi care au făcut ca filmul său anterior, “Summertime”, să fie unul dintre cele mai premiate scurt-metraje elveţiene: inteligenta scriitură cinematografică, fineţea analizei psihologice, discreţia tonului şi excelenta colaborare cu interpreţii adolescenţi. Ataşant şi filmul tandemului regizoral Oliver Paulus-Stefan Hillebrand “Wenn der Richtige kommt”: odiseea Paulei, o elveţiancă blondă şi lungană, de 30 de ani, plecată în Turcia pentru a-l găsi pe rotofeiul Mustafa, fost portar la imobilul unde ea era femeie de serviciu. Acest film cu subiect de telenovelă şi povestit asemeni unui roman, pe capitole, este turnat ca un documentar, autorii mărturisind că nu au avut un scenariu prestabilit, nici o linie definită a acţiunii, totul fiind improvizat, actorii construindu-şi personajele în funcţie de reacţia partenerilor lor (metoda Mike Leigh face prozeliţi!). Tot despre o călătorie este vorba şi în filmul “Au sud des nuages”, realizat de Jean - Francois Amiguet: Adrien, un fermier de 70 de ani îşi părăseşte vacile şi satul din Alpi, pentru a vedea China. Un drum lung în care descoperă noi aşezări şi oameni, în care învaţă să nu mai fie singur şi înţelege valoarea prieteniei şi a iubirii. Un film traversat de o mare tristeţe (a poveştii, a personajelor), fără nimic turistic în el, regizorul fiind interesat nu de geografie fizică, ci de geografii spirituale. Totuşi, în ciuda acestor filme realmente interesante, premiul pentru cel mai bun lung-metraj de ficţiune a fost decernat unei pelicule academice şi plicticoase – “Mein Name ist Bach”. Este primul lung-metraj al unei realizatoare de 50 de ani, Dominique de Rivaz Knecht, fostă asistentă a lui Alain Tanner şi Nino Jacusso şi, de mai bine de un deceniu, responsabilă cu presa şi publicaţiile la Festivalul de Film de la Fribourg. Subiectul ales – un episod puţin cunoscut din biografia lui Bach (scurta întâlnire, în mai 1747, a Regelui Muzicii cu regele Prusiei, Frederic al II-lea) – a fost neinspirat tratat, rezultând o poveste lipsită de orice interes pentru un spectator contemporan (măcar, să fi fost mai multă muzică de Bach!). Dar, îşi motivează juriul alegerea: “Filmul convinge mai ales prin stilul său (actori, decor, montaj) şi juriul a avut realmente impresia că vede un film de cinema”. De gustibus... Oricum, indiferent cum sunt filmele de la Festivalul de la Solothurn, frumos e în ianuarie în Elveţia!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara