Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Soluţii ar fi… de Barbu Cioculescu


Nu nu sunt de acord cu amicul X care consideră partida pierdută, spulberată orice speranţă pentru salvarea anticului şi talentatului nostru popor, dar, altfel, atât de fiert în cazanul politicianismului invadator. Pe el, lipsa oricărei posibilităţi de a îndrepta ceva, într-o societate căzută prea jos îl disperă, se gândeşte serios să emigreze, să-şi sfârşească zilele departe de cetatea blestemată. Şi, evident în condiţii de extremă igienă, or, ce n-ar da, să scape de televizor.

Cât mă priveşte, nu dau cu barosul în noua plasmă, nici chiar la apariţia obişnuiţilor chibiţi, ucenici în spălarea creierelor, ciugulitori din anemicul hoit al faptului zilei. Nu schimb postul, când apar pe ecran, Ciupică, Haplea, Ciumacu, fiindcă ştiu că alte trio-uri, cuartete, chintete s-au şi aşezat la masa discuţiilor. Îl cert chiar pe amicul meu când, la apariţia blondei cu debit de cinci sute de cuvinte pe minut, înlăturând orice posibilitate de replică victimei consimţitoare ce-i stă la stânga, el o clasifică sub baremul bordelurilor madrilene. Mie mi se pare drăguţă, cu toate că nu simt tentaţia de a-i fi în preajmă. Sunt, cum se zice, o nucă tare. Deci cred în soluţii, în ciuda cumulului de vitregii.

Proaspăt absolvent bucureştean al Facultăţii de Drept, în grosul comunismului, primesc oferta regretatului meu profesor de istoria relaţiilor internaţionale, Ştefan Pascal Luca, de a completa o lucrare dedicată diferitelor schiţe, în timp, de instaurare a unei păci eterne. În elanurile iluminiştilor, în spiritul de cuprindere al lui Emmanuel Kant - şi al altora văzători departe ce ar fi trebuit depistaţi. Momentul politic neprielnic a împiedicat realizarea proiectului, cu cinci decenii în urmă - sau şase? -, cu siguranţă, există o întreagă bibliotecă, în temă, astăzi. Şi nu puţini dintre noi aproape de pacea eternă!

Prietenul, şi multă vreme, vecinul meu, doctorul Constantin Portelli, ceercetător ştiinţific la Laboratorul de biofizică al Facultăţii de Medicină din Capitală, între anii 1980-1995, savant multidisciplinar, şi, ca şi mine, încrezător în destinele umanităţii, îmi dăruieşte cea mai recentă lucrare a sa, intitulată O religie modernă universală, al cărei mesaj este că "pentru a rezolva complexele probleme ale lumii contemporane şi pentru a-şi atinge echilibrul psihologic şi moral, oamenii au nevoie de o religie modernă, care să facă corp comun cu ştiinţa." Deoarece: "numai o asemenea religie ar putea să facă faţă atacurilor deiste şi materialiste care devin din ce în ce mai sofisticate." Încât "numai o religie modernă poate înlătura îndoielile individului în legătură cu existenţa lui Dumnezeu şi-i poate transforma credinţa într-o certitudine". Asta, în două vorbe.

Încă mai vechiul meu amic Luchi, matematician, electronist, inventator, dispărut din raza relaţiilor mele vreo două decenii, revine, aşternându-mi în faţă brevetul ultimei lui invenţii, privind o nouă modalitate de purtare a războaielor, după o reglementare internaţională revoluţionară, înlăturând orice risc de pierderi omeneşti şi materiale, prin aceea că, respectând o universală Convenţie, părţile beligerante ar lansa tiruri de artilerie folosind o spumă nepericuloasă, tiruri ce ar trebui să lovească ţinte din timp acceptate. Un tir greşit ar duce la pierderea consimţită a războiului, pe aceste criterii inviolabile. O foarte amănunţită documentaţie întovărăşeşte schema patentată care, bineînţeles, m-a cucerit.

Simţind în mine prezenţa fiorului celui ce deţine o cheie - şi mă gândesc la Edison, ţinând în poală primul bec aprins -, am meditat zile şi nopţi, anotimpuri şi, apoi luştri, asupra tristei soarte a societăţii româneşti, din momentul în care am luat cunoştinţă de ea în mod lucid şi nemijlocit, până în zilele noastre, cu specială aplecare asupra ultimelor două decenii, convenţional numite de tranziţie. Din momentul adică în care întinând la el acasă comunismul, Lenin, Stalin et &, iar la noi Dej, Pauker, Ceauşescu et &, hărăbaia s-a prăbuşit, regretată de mulţi, nu numai de victimele ei. Un martor consternat al incapacităţii de a instaura un autentic regim democratic am fost, constatând naşterea şi proliferarea unei societăţi rupte cu totul de matca interbelică, de o organicitate în a cărei existenţă crezusem în nopţile înflăcăratului sfârşit de decembrie 1989. Şi care, pentru mulţi, de astăzi, rămâne o sperietoare.

N-am ţinut seama de urmările genocidului elitelor naţionale, practicat de comunişti, genocid, de altminteri, care n-a trezit interesul nici unui Tribunal, am trecut cu vederea că aşa-numita tranziţie a operat asupra unei societăţi decerebrate, pe când osemintele marilor bărbaţi politici, ale generalilor, amiralilor, comandorilor, economiştilor, administratorilor, legislatorilor, intelectualilor se amestecau sub pământ, fără cruci, fără identitate. Pieriţi şi stârpiţi în urmaşi. Rezultat al luptei de clasă pe întinsul a aproape jumătate de veac şi suprema reuşită a politicii moscovite la adresa poporului român.

Toate privirile s-au îndreptat către tineretul necontaminat, care nu s-a lăsat înşelat de cântările sirenelor neocomuniste, dar care, vai, a căzut în capcana furorilor neoliberalismului, nesăţios de bani, de imaginea acestora în infinite refracţii. Sunt bilanţuri incredibile, cum ar fi acela al unui stat până de curând agricol, importând acum 70% din alimente, ţară cu resurse petroliere, pe care le-a alienat, cu producţie de gaze pentru trei sferturi din consum şi, totuşi, la cel mai scump preţ din lume, în neputinţa clasei politice de a interveni în culbută. Un stat în care fiecare produs naţional a fost sistematic exclus de pe piaţă, o lume în care guvernanţii nu ştiu ce şi cui să mai vândă - şi unde scara veniturilor se pierde în stratosferă, asemeni celei biblice, cu precizarea că, la baza ei, străjuie nu îngeri, ci bâiguitori ai lanţului de eşecuri. Situaţia e fără ieşire, mă încurajează bunul meu amic, aspirator de catastrofe. Dar am să-mi îngădui să-l contrazic, ca unul care sunt în deplina posesiune a unei soluţii de salvgardare a societăţii scufundate în politicianism, precum bolta de pământ de la Ocnele Mari.

Ideea mi-a venit, la fel ca şi antemergătorului meu Newton, dintr-un banal fapt al naturii, contemplat într-un ceas de graţie. Nu mi-a căzut un măr în podul palmei, ci, de pe o consolă, un obiect dur, acoperit de praf şi pânze de păianjen. Ştergându-l, am recunoscut tomata, uitată acolo, înainte de a o servi, feliată, fiului meu, care se grăbea către Universitate, unde dădea examenul de admitere. La aceeaşi facultate, unde, acum, este lector. Roşia, de o sfericitate perfectă, era în cea mai bună stare, cum s-a constatat la cina familiei. Secretul? Aparţinea unei specii modificată genetic, să reziste.

Ah! mi-am zis, dacă printr-o asemenea modificare s-ar extrage politicienlor gena/ genele care-i fac coruptibili, aserviţi intereselor de partid, cumetriei şi efemerului, şi cu altele înlocuite, ale onestităţii, sincerităţii, simţului de răspundere, creativităţii - mă rog - ce bine ne-ar fi, de câte crize n-am scăpa, mondiale sau locale, şi mai întâi de toate, de sărăcie. Operaţia ar fi nedureroasă, lipsită de risc, şansa de deces, cum cu atâta logică se spune, neglijabilă. Un articol din Constituţie ar impune-o, iar până la aplicare, o ordonanţă de urgenţă, după o discutare publică ce n-ar depăşi două-trei legislaţii. Bugetul ar suporta cheltuielile, fie şi printr-o rectificare, naţia ar culege roadele. Categorii profesionale ce s-ar socoti vizate, ar putea urma exemplul...

Acei etern negativişti care s-ar împotrivi beneficii modificări genetice, pretextând că ei sunt din fire perfecţi, ar trebui sancţionaţi prin confiscarea bunurilor nedeclarate - şi excluşi din guvern, parlament, agenţii, consilii, secretariate. Sunt, desigur, de lăsat pe dinafara măsurii geniile, ştiut fiind că acestea dispun de o morală proprie, cu puţină atingere socială, odată ce se numără, după metoda Noica, unul la un milion de simpli muritori. Douăzeci şi două de genii, în România de azi, douăzeci în generaţia viitoare, lucrurile ar sta încă bine. Însă exonerarea lor rămâne o opţiune de perspectivă. Vine, cu precădere, rândul genei dobândirii de diplome universitare la preţuri rezonabile, dacă nu chiar populare. Dacă nu cumva dna Andronescu va întinde mrejele învăţământului obligatoriu şi asupra doctoratului.

Iată, deci, că soluţii ar exista. O secundă de odihnă a spiritului îmi aduce în memorie o întâmpalre din interbelic, pe care tata o povestea cu delicii: la cazinou, la Sinaia, Puiu Iancovescu, marele actor ieşea, pe trepte, decavat. Dar îl întâlneşte pe Aristide Blank, ce-şi făcea plimbarea de noapte. - "Coane Aristide" i se adresează bancherului jucătorul, "sunt în posesia sistemului loviturii sigure. Îmi trebuie numai o mie de lei - pe care ţi-o voi returna de îndată. Dă-mi-o! Împrumută-mă!" Amabil, Blank scoate portmoneul din buzunar, îl desface - era ticsit de bancnote. "- Dragă Puiule, îi răspunse, să-ţi spun că n-am, te-aş minţi. Uite, am, berechet. Dar dacă nu e bunăvoinţă!" Şi puse portofelul înapoi.

Pe scurt, soluţii ar fi, dar dacă nu e bunăvoinţă!