Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Plastică:
Somaţiile memoriei (...după 19 ani) de Pavel Şuşară


Comunismul ca mistică...

Depăşind cu mult simpla acţiune politică, socială şi economică, sistemul comunist a încercat să devină şi să se impună ca o religie fără Dumnezeu. Deliberat, într-o mare măsură, dar şi printr-un infailibil instinct primar, el a reuşit să ocupe încetul cu încetul toate compartimentele şi funcţiile organismului social. Repede instaurat ca stăpîn peste trupuri, cu oasele cărora a albit geografia şi istoria, nu a părăsit niciodată visul de a poseda cu aceeaşi tărie sufletele şi conştiinţele. însuşindu-şi în detaliu toate treseele creştinismului, cu ordinea, instituţiile şi ceremonialurile sale, comunismul a resuscitat ideea mesianică şi a reformulat promisiunea Edenului. Locul înaintemergătorilor şi al profeţilor a fost preluat de către Marx şi Engels şi de către toţi creatorii de utopii sociale de la Campanella şi pînă la Fourier, iar condiţia de mîntuitor şi de agent al izbăvirii i-a re­ve­nit, cu voia dumneavoastră, lui Vladimir Ilici Ulianov, zis Lenin pe numele său mistic. Patria vodcii şi a tabaciocului a devenit ţara sfăntă, iar neamul de mujici şi de resemnaţi ai stepelor s-a transformat subit în popor ales. Şirul de comisari şi toată liota de secretari s-au instalat ca adevăraţi mitropoliţi, episcopi şi protopopi, după cum celulele şi organizaţiile de bază au luat şi ele locul soborului parohial. Şi pentru că Iisus a mîntuit lumea prin jertfă şi prin propriul lui sînge, noii mîntuitori au găsit că e mai profitabil să o izbăvească din nou prin sîngele altora. Al milioanelor de supuşi care nu se arătau prea tari în credinţă şi suficient de zeloşi în adoraţie. Ereticii şi rîvna lor sectară au fost drastic sancţionaţi ca deviaţionişti şi tot atît de eficient excomunicaţi cu ştreangul, cu pistolul, cu poţiunea de şoricioaică sau, şi mai simplu, cu ranga. Ecumenismului i-a luat locul unirea mondială a proletariatului, iar ideea conspirativităţii iniţiale, a ilegalităţii, a patimilor şi a martirajului a devenit o formă supremă de legitimare. închisorile prin care cîţiva huligani ai istoriei au fost cazaţi, din cînd în cînd, pentru a-şi desăvîrşi studiile, de cele mai multe ori nici măcar începute, au fost transformate în locuri de pelerinaj şi de pietate obligatorie. Măcinat de boli, mai mult sau mai puţin lumeşti, cu creierul dizolvat sub acţiunea tenace a sifilisului, Lenin a fost eternizat sub formă de carcasă şi expus public spre deliciul necrofililor şi spre încurajarea tinerilor căsătoriţi. Cultul moaştelor şi al sfintelor relicve din lumea creştină a primit aici replica unei subtile amenajări medico-legale. Lăsînd la o parte ceremonialul public, delirul în masă şi dezmăţul pseudoliturgic, convocarea copiilor şi alte asemenea gesturi de consacrare, comunismul este unul dintre cei mai primitivi mutilatori ai artei. El a făcut din artist un slujitor necondiţionat şi din artă un rudimentar mijloc de propagandă. Ideologizată şi îndoctrinată pînă la golirea ei de orice sens interior, creaţia a devenit un simplu instrument al unei noi mitologii. Iconarul, pictorul sau sculptorul, cioplitorul de iconostase şi de portaluri, care altădată erau factori de apropiere a omului de Dumnezeu, au fost obligaţi să se închine terorismului organizat. Pseudoeroul s-a substituit sfîntului, imaginea musculoasă a oţelarului a luat locul personajului exemplar şi forma supradimensionată s-a înfăţişat maselor drept proiecţie monumentală. în locul erminiilor au apărut tratatele de estetică proletcultistă, realismul a devenit obligatoriu socialist, iar beneficiarul a năpîrlit la comandă şi din om pur şi simplu a renăscut ca om nou, animat de nobilul sentiment al spaimei şi al obedienţei. De două decenii sistemul s-a ruinat, vestigiile lui artistice zac prin depozitele muzeelor, iar cărţile de estetică au amorţit şi ele. Dacă privim, însă, cu puţină atenţie în jurul nostru, omul nou este încă destul de vioi; atîta doar că a schimbat spaima în aroganţă şi obedienţa în resentiment.


...şi Piaţa Universităţii

De nouăsprezece ani, Piaţa Universităţii este un loc privilegiat. Dintr-un banal spaţiu public, la fel ca multe altele din Bucureşti şi din ţară, ea a devenit peste noapte unul al jertfei şi al speranţei. Aici, un regim alimentat din teroare şi din crimă şi-a demonstrat încă o dată vocaţia şi tot aici a fost aşezată borna ce arăta Km 0 într-o posibilă topografie morală. Dar concomitent cu derularea evenimentelor care au schimbat faţa şi istoria României, Piaţa Universităţii s-a transformat ea însăşi într-un spaţiu artistic, într-o scenă uriaşă, prin care s-au perindat cele mai felurite expresii şi limbaje. Ceremonia, muzica, acţiunea de grup şi happeningul colectiv, artele plastice şi ale spectacolului au devenit parte constitutivă a zonei care cuprinde piaţa propriu-zisă, platoul Institutului de Arhitectură şi platoul Teatrului Naţional. Această reconstrucţie morală a determinat schimbări adînci şi în configuraţia şi în expresia locului. Zidurile Universităţii şi ale Institutului de Arhitectură au căpătat o altă cromatică, densitatea afişelor de tot felul a creat, dincolo de mesajul imediat, un imens colaj, iar inscripţiile, indiferent de conţinutul lor, au spart opacitatea pietrei şi a betonului. însemnele comunismului, incriminate grafic precum într-un ritual magic, au fost înlocuite simbolic cu însemnele regale, iar în opoziţie cu numele şi cu imaginile guvernanţilor zilei au fost puse cele ce reprezentau alternativa. Lupta politică, acreditarea şi discreditarea ideilor şi personalităţilor publice s-au manifestat, poate mai pregnant decît în realitatea nemijlocită, în realitatea simbolică a imaginii, a textului, a gestului şi a ceremonialului. însă toate aceste fenomene riscă să rămînă undeva la periferia atenţie noastre, şi în momentele fierbinţi şi după ce lucrurile s-au liniştit. Şi asta pentru că ele constituie mereu fundalul, sînt permanent trecute în anexă. Atunci cînd explozia era în plină manifestare, nu erau văzute din pricina temperaturii evenimentelor, iar după ce mişcările s-au stins şi toate efectele spectaculare au trecut, aceste forme de grafitti, de instalaţie, de intervenţie în spaţiul public au intrat, într-un fel, în categoria faptelor de la sine înţelese. Ele se banalizează prin uz, ajung simplu fundal şi sfîrşesc prin a fi invizibile. Dar toate acestea nu sînt decît o primă componentă, cea involuntară, a unui spectacol vizual care s-a desfăşurat pe mai multe nivele. în imediata lor vecinătate s-au aşezat intervenţiile voluntare, semne ale aducerii aminte şi ale reculegerii, al căror scop nu era, însă, nici de această dată, unul artistic. Troiţa şi crucile de piatră, aşezate chiar în centrul pieţei, introduc prin aerul lor medieval, în stricta contemporaneitate şi în plină animaţie cotidiană, ideea de muzeu, de rezervaţie şi de cimitir. Făcînd abstracţie de atitudinea noastră raţională care, de altfel, nici nu mai contează acum foarte mult, trebuie observat că formele care populează piaţa prelungesc şi conservă, prin natura şi prin expresia lor, funcţia dublă a acestui loc: aceea de eşafod şi de spaţiu al eliberării. Acestor expresii brute şi manifestări spontane li s-a asociat, în mod legitim, şi arta propriu-zisă. Platoul din faţa Teatrului Naţional a găzduit repetate intervenţii ale artiştilor plastici. Instalaţii cu suport textil, rea­li­zate de studenţi sau de artişti consacraţi, au reverberat, într-un comentariu profesionist, spiritul şi mesajul Pieţei Universităţii. Ele au unit cele două componente ale locului, au descărcat tensiunile istoriei şi au preluat, în gratuitatea lor, aspiraţiile născute aici. Dintre care multe aici au şi rămas, ca literă pe zid sau ca desen pe asfalt. Dacă nu chiar ca o cruce grea ce respiră un legitim aer medieval.