Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

prim-plan:
Sorin Vieru și jocul cu mărgele de sticlă de Alex. Ştefănescu

În seara zilei de 10 mai 1981, la Păltiniș, în cămăruța lui Constantin Noica, se discută studiul lui Sorin Vieru, Faptul istoric în perspectiva logicii. Iată relatarea acestei, cum să-i spunem, ședințe de cenaclu, făcută de Gabriel Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniș:
„Aproape patruzeci de pagini dense, nu foarte la îndemâna cuiva nefamiliarizat cu lucrările de logică. Noica le citise în două ore, mișcându-se în ele cu ușurința și grația pe care le are când hermeneutizează un basm sau un dialog din Platon. Are în mână patru pagini de note cu un scris mărunt și înghesuit. Ceea ce se întâmplă este fascinant. Acest studiu de logică aplicată este trecut într-un registru epic și dramatic. Timp de două ore, Noica reface itinerariul lui Sorel, marcând fiecare pas, recapitulând periodic, creând suspense-uri, întreținând tensiunea și stârnind curiozitatea, producând spectaculoase «răsturnări de situații», făcând din autorul logician un cavaler rătăcitor care îl întâlnește în drumul lui pe Frege, Wittgenstein și von Wright, li se alătură o vreme, despărțindu-se de ei în final, pentru a-și găsi drumul către un nou Land, în care logica este pusă să însoț ească istoria într-o lume a posibilului, a lui «ceea ce putea fi» și «va fi fiind».”
Într-un moment de entuziasm maxim, Constantin Noica face o comparaț ie între întâlnirea lor și alegerile care tocmai au loc în Franța: „«Vedeți, dragii mei, ne spune Noica la despărțire; pesemne că acum, în Franța, se cunoaște deja rezultatul alegerilor. Dar eu cred că adevărata istorie nu s-a petrecut acolo, ci mai degrabă în cămăruța noastră de mansardă, unde l-am judecat pe Sorel, unde am arătat că limitele lui sunt limitele instrumentelor lui și unde ne-am rugat pentru mântuirea sufletului lui logic»”.
Este evident că prezența sa în grupul de tineri intelectuali de elită adunați de Constantin Noica pentru constituirea unei școli de filosofie are o importanță maximă. În mod surprinzător și greu explicabil, de-a lungul anilor, Sorin Vieru, dar și Victor Ieronim Stoichiță, Vasile Dem. Zamfirescu, Petru Creția, Radu Bercea, Thomas Kleininger și alți câțiva au dispărut din raza atenției publicului. Sub lumina reflectoarelor au rămas doar Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu (care nici n-au devenit filosofi, așa cum visa Constantin Noica).
Despre Sorin Vieru se știe chiar mai puțin decât despre alții. Numele său lipsește din dicționarele de literatură, deși logicianul este și un bun poet, autor până în prezent al volumelor Momentan, București, Ed. Ara, 1991, Sala de fulgere, Iași, Academia de Poezie, 1999, Ultima Thule, cu desenele autorului și texte însoțitoare de Ion Mureșan, Șerban Foarță și Ioan Es. Pop, București, Ed. Humanitas, 2015. Lipsesc, de asemenea, referirile curente la studiile sale de logică formală și istoria logicii, ca și la cele de filosofie politică, deși ar fi nevoie de ele, în condițiile în care viața publică de la noi este dominată în prezent de prejudecăți și idei confuze.
Născut la 6 iulie 1934 la Iași, ca frate mai mic al viitorului compozitor Anatol Vieru, Sorin Vieru a lucrat în calitate de cercetător, începând din 1957, la Institutul de Filosofie, dar s-a specializat în logică, ajungând până la urmă profesor universitar cu această specialitate, la Facultatea de Filosofie a Universității din București. De ce a optat pentru logică, explică foarte bine Radu Bercea într-un articol publicat în revista 22 cu prilejul celei de-a optzecea aniversări a nașterii logicianului:
„Făcând puțină istorie recentă, se cade să amintim că în anii ’50-’60, pentru un absolvent de filosofie, logica nu constituia o opțiune profesională ca oricare alta, ci un veritabil refugiu, unul dintre puținele moduri de a eluda strânsoarea sterilizantă a ideologiei marxiste. Iată cum descrie atmosfera acelor vremuri profesorul Mircea Flonta, coleg de generație cu Sorin Vieru: «Numai cine a trăit în acei ani într-o Catedră de filosofie, fără să fi pierdut încă interesul sincer pentru idei, poate înțelege ce șansă reprezintă posibilitatea de a găsi o nișă tematică în care, cel puțin pe trasee limitate, puteai face afirmații care nu erau supuse confruntă rii cu adevăruri sacrosancte reluate continuu, cântate cu toate instrumentele uriașei orchestre a propagandei de partid. Asemenea nișe existau în domenii ca logica, teoria cunoașterii, filosofia matematicii și a științelor naturii.»
Pentru noi, cei neinițiați, asemenea discipline ar putea părea oarecum anoste, neîmbietoare, cel puțin în comparație cu altele mult mai gratificante (metafizica, ontologia, filosofia culturii, estetica ș.a.m.d.). Sorin Vieru ne demonstrează însă că nu avem dreptate: «Nicio așteptare și nicio deschidere nu trebuie lăsate la intrare de către cel ce se încumetă să pășească pe tărâmul filosofiei științelor exacte. Așteptările și deschiderile către problematica ființei umane nu sunt trădate de acea punere provizorie între paranteze pe care o reprezintă un demers filosofic ca acela fregean. (...) Logicianul sau matematicianul nu sunt specializări ale omului înstrăinat de sine decât în măsura în care omul însuși este înstrăinat de sine; în fapt, logicianul și matematicianul ar trebui să fie – și cu certitudine vor ajunge să fie – oricare dintre noi, personificări ale omului activ, deschis către lume și propria-i sine.»
Nu putem să nu remarcăm entuziasmul aproape profetic al acestor rânduri scrise către mijlocul perioadei «logice» a cărturarului. Câțiva ani mai târziu (21 ianuarie 1981), la Păltiniș, prezentându-i lui Constantin Noica un «raport de așezare», Sorin Vieru va afirma că s-a ocupat de silogistică, de logica modală și deontică, dar că la ora aceea se deschideau logicii noi pespective, pentru care el nu se mai socotea pregătit. Astfel, asprele studii și traduceri din domeniul logicii se răresc în ultimii ani ’80 și primii ani ’90, lăsând treptat locul unor inspirate eseuri cultural-filosofice, dintre care le-aș aminti aici (l’embarras du choix...) pe cele referitoare la Constantin Noica sau pe cel intitulatSocrate și spiritul european.”
Logica lui Sorin Vieru, care face atingere, deopotrivă, cu spiritul ludic și cu reflecțiile asupra politicii, nu este logică și atât. Ea aparține și literaturii, și filosofiei, aducând aminte de Jocul cu mărgele de sticlă al lui Herman Hesse. În cultura română există, de altfel, un caz ilustru de integrare a logicii și filosofiei într-un mod de gândire atotcuprinzător: Anton Dumitriu (care era pe deasupra și matematician).
Și totuși cine este Sorin Vieru? Mi-am pus această întrebare după ce i-am citit versurile grațioase, de o naivitate voită, apărute la Editura Humanitas. Am aflat că, în ultimul timp, bolnav, trăiește undeva, în Bucureș ti, imobilizat în pat. Și că soția sa, care este zâna bună a casei, este și ea suferindă. I-am dat un telefon Ginei Vieru, rugând-o să-mi povestească în scris ceva despre viața lor, ca să pot să mi-i reprezint (sunt sensibil aproape exclusiv la epică). Generoasă și delicată, cu o inteligență pe care și-o folosește discret, fără să facă paradă de ea ca atâția alți oameni de azi, Gina Vieru mi-a trimis câteva însemnări cu valoare deopotrivă documentară și literară:
„După solicitarea dumneavoastră, evident sunt în încurcătură. Pur si simplu nu am ce vă povesti. Nu suntem prea… epici, nu avem povești de viață.
Am citit istoriile dumneavoastră din Adevărul. Pline de farmec și relevanță. Fiecare evocare are un pretext, relatează o întâlnire, o întâmplare cu tâlc sau cu haz. Scrieți despre oameni pe care i-ați cunoscut sau cu care măcar v-ați intersectat cândva. În orice caz, i-ați citit.
Sorel își datoreaza renumele (atâta cât e) Jurnalului de la Păltiniș. Altminteri, cine, în afara câtorva profesioniști, să-i fi citit eseurile de Logică? Iar celelalte eseuri, de un interes mai larg, nici nu și le-a publicat în volum, au ră- mas disparate prin reviste culturale. A ținut mai mult să-și publice poeziile. Nu demult i-a apărut la Humanitas volumul Ultima Thule (pe care în mod deliberat nu vi l-am trimis, ca nu cumva gestul să fie asociat cu solicitarea unei consemnări).
Mă întrebați țintit despre cum ne-am cunoscut noi doi, eu și Sorel, dar nici asta nu dă propriu-zis o poveste. Pe când eram elevă în ultima clasă la Liceul «Iulia Hasdeu», Sorin împreună cu Tinel Caranfil au venit oarecum oficial, pe linie de UTC, să facă propagandă pentru înscrieri la Facultatea de Filosofie, la care erau studenți. Sorel nu mi-a făcut o impresie deosebită. Era un băiat inteligent, drăguț și puțin caraghios. Umbla totdeauna cu o servietă doldora de cărți, din pricina căreia mergea foarte aplecat într-o parte și părea puțin șui. Nu m-a convins nici în privința facultății, dar oricum eu n-am dat admitere la facultate în anul acela. Aveam o situație dificilă în familie și a trebuit să-mi iau un serviciu. Recomandată de vărul unei colege care era secretar la Radiodifuziune, am avut șansa să fiu angajată acolo la serviciul de Documentare. Parcurgeam presa și clasam articolele tematic pentru a putea oferi cu promptitudine redactorilor materialul necesar unor emisiuni. Eram cea mai tânără din Radio, nu mai știu ce alegeri au fost în anul acela, dar eram singura din radio care n-am votat pentru că nu aveam încă majoratul. Iar după ce am împlinit cei 18 ani, am fost luată cu asalt de un redactor simpatic și inteligent de la Emisiunile pentru Copii, care, deși provenea dintr- o familie aristocratică (sau tocmai de aceea?), prins în mrejele romantismului revoluționar, era fermecat nu numai de tinerețea și candorile mele, ci și de faptul că aveam «o origine sănătoasă» (familie săracă, bunică de la țară, analfabetă! ceea ce îmi conferea o adevărată aură!). Acel redactor m-a convins să mă mărit cu el și să dau admitere, nu cum visam eu, la Filologie («fii serioasă! aia e o facultate pentru domnișoare leșinate!»), ci la Filosofie – o facultate serioasă!
L-am reîntâlnit pe Sorel la facultate, am devenit amici, i-am fost confidentă, îmi povestea de demersurile sale asidue de a se apropia pe la reuniunile dansante de o fată care lucra în fabrică (alt romantic- revoluționar – se purta!). Mai târziu a fost în mare amor cu o moscovită fermecătoare care studia medicina la noi și eu îi dădeam sfaturi, ba chiar îl asistam la cumpărarea cadourilor pentru Natașa. Ne vedeam foarte rar. Mai făceam din când în când câte un schimb de ilustrate în vacanțe, câte un telefon…. Trecut-au anii…
Între timp eu am avut parte de episoade de viață mai dramatice. Exclusă din toate facultățile de învățământ superior din RSR din motive ideologice, a trebuit să merg «să-mi recapăt conștiinț a de clasă» lucrând ca muncitoare în fabrică. În paralel, ma colaboram la Radio – ilicit, pe nume de împrumut (fiindcă nu puteam avea drept de semnătură într-o instituție atât de ideologizată precum Radioul; chiar dacă nu făceam decât niște modeste dramatizări după cărți pentru copii). Era o perioadă în care mă însingurasem, am și divorțat. Apoi m-am reconectat la lume, am intrat într-o perioadă de boemie, când am legat o seamă de prietenii și în lumea literară. Sorin Vieru făcea acum parte dintr-o elită intelectuală, avusese între timp șansa unei întâlniri esențiale în persoana lui Constantin Noica, repartizat și el ca cercetător la Centrul de Logică al Academiei. Ne-am regăsit ca vechi amici, dar, la una dintre întâlniri, s-a produs un declic și… asta a fost! Fără poveste. Dar, evident că, fără să vreau, m-am lungit prea mult, fără a fi ajuns să vă ofer practic nicio situație expresivă – cum explicit așteptați – din biografia lui Sorin. În disperare de cauză, cum se spune, apelez la împricinatul să vedem ce ar povesti el însuși despre viața lui. «O viață fără conținut!» izbucnește Sorel (cu năduf?).
Poate fără povești, protestez eu, dar nu fără conținut! Provocat, Sorel face un rapid rezumat biografic: «În copilărie eram un papă-lapte, mai târziu, ca elev, am devenit un tocilar, apoi am fost un student conștiincios (– Ai fost, și ca elev și ca student, premiantul absolut! încerc să-l corectez eu), apoi l-am întâlnit pe amicul meu Morgenstern, care m-a împins spre logică, m-am ambalat, am pritocit îndelung laAxiomatiză ri și modele ale sistemelor silogistice, lucrarea cu care mi-am dat doctoratul… Apoi l-am întâlnit pe Noica și am învățat greaca veche și am tradus Platon, te-am cunoscut pe tine și mam împrietenit și eu cu Bogza. Cea mai mare ispravă din viața mea e că am traversat de câteva ori lacul Techirghiol alături de Geo care era un vajnic înotă tor, în vreme ce eu învățasem să înot abia pe la 30 de ani… Doar cu atâta mă pot mândri, cu dedicația lui Geo de pe una din tabletele lui de Paznic de far care consemnează faptul că am trecut lacul împreună»”.
În mărturisiri, ca și soția lui, Sorin Vieru nu-și exhibă aventura intelectuală pe care a trăit-o și pe care o tră- iește și acum, când explorează Hiberboreea, țara poeziei. Ipostaza sa cea mai recentă este de poet, de erudit care se joacă, asociind capricios (nu și la întâmplare) cuvintele. Merită ca, înainte de a-i citi versurile, să-i privim desenele, și ele un exercițiu ludic. Le-am putea numi „nedesene”, prin analogie cu „necuvintele” lui Nichita Stănescu. Culorile care par mereu altele, mai numeroase decât în spectograma luminii albe, evocă, indirect, activându- ne amintiri din altă viață, flora și fauna din pădurile tropicale. Iar liniile fals-solemne, intenționat puerile, prezintă viața oamenilor ca pe un joc de-a viața, de genul celui practicat de copii (când își propun: hai să ne jucăm de-a mama și de-a tata, de-a războiul, de-a medicul și pacientul sau chiar de-a înmormântarea). Desenele te fac să te gândești la o bucurie de a trăi rafinată prin cultură, la o exuberanță care nu depinde de circumstanțele istorice. Numai în desenele altui filosof, Mihai Șora, mai găsim o asemenea vivacitate a formelor, supravegheată discret de o conștiință estetică surâzătoare.
La fel de jucăuș-spectaculoase sunt poeziile lui Sorin Vieru. Spiritul ludic nu le face minore, ci le conferă un regim de virtualitate (cum ar fi dacă ar fi) care le mărește capacitatea de cuprindere. Dacă li s-ar cere poeților, la un concurs de poezie, să descrie reacția suprafeței pământului la ieșirea soarelui dintre nori, unii dintre ei s-ar bloca sau ar găsi cu greu o reprezentare panoramică pe măsura subiectului. Sorin Vieru găsește o asemenea reprezentare tocmai datorită regimului de non-gravitate și improvizație în care se instalează când scrie poezie:
„Când iese soarele din nouri/ Trece o aripă gigantică și pământul huruie,// Parcă s-au aprins obrajii unei ființe mari/ Care s-a întors pe spate/ Dornică de mângâieri” (Când iese soarele din nouri).
În mod surprinzător, esența poeziei lui Sorin Vieru nu este amuzamentul (și nici „un frig interior vecin cu o glaciațiune”, cum presupune fantezist Ion Mureșan), ci un patetism ținut de poet cu grație sub control, dintr-un fel de politețe față de cititori.
La fel de emoționant este alt poem, de două strofe, referitor la condiția de artist care, spre deosebire de alchimist, obține aur topind în retortă nu numai „plumbul trist”, ci și „bruma de ani rămasă, tot norocul”:
„Sunt un uitat: hirsutul alchimist./ Ca să preschimb în aur plumbul trist,/ ce diavol mă ațâță, îmi exhortă/ Să retopesc aleanul în retortă/ Și-n foc să dau, să nu se stingă focul,/ Bruma de ani rămasă, tot norocul…?” (Vita activa).
Fulgurant, apar și momente de poezie vizionară, remarcabilă prin stranietatea barbiană:
„Adânc prăvălitele, oarbele amfore/ Mai stau la ospețe himerice.” (Fără cuvinte).
În ceea ce mă privește, prefer poeziile de dragoste, grațios-aforistice, care îi ies foarte bine lui Sorin Vieru:
„Frunze șirag…/ «Mă iubește, nu mă iubește?»/ – Toamna pentru mine ghicește. (Toamna ghicește);
„Viscolul iubirii a stat/ La fel de negândit/ Cum pornise să bată:/ Pe suflet s-au lăsat/ Zăpezi eterne.” (Viscolul iubirii a stat);
„Tu picuri parfumul tăcerii/ În cugetul meu pic cu pic./ Ca o kleine Nachtmusik/ Crește zâmbetul serii…” (Pentru Gina).
Scurtimea este, de altfel, de multe ori o calitate în sine a acestei creații lirice, făcând imposibilă alunecarea în retorică. În unele texte identificăm chiar un laconism categoric, conclusiv, ca acela al lui, din nou, Ion Barbu:
„Tu, surdă muzicii plebee,/ Zidito în neprihănire/ Vrei îngerii să ți se mire,/ Muindu-te în curcubee?// Dar cum? Cântările hebree/ Nu ți-au șoptit o dojenire/ Și mândrul tău, cerescul Mire –/ Nici el nu te-a mustrat, femeie?// Fii o zănatecă scânteie,/ Aprinde inimi – fân în șire –/ Și înmulțește în ne- știre./ Nu bob, sipetului sub cheie,/ Ci holdă-n smârcuri, ci rodire/ Destinul tău jurat se-ncheie.” (Tu, surdă muzicii plebee).
Sorin Vieru s-a dovedit inspirat neurmând exemplul lui Constantin Noica, filosoful care a visat (a și încercat), dar a renunțat să scrie poezie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara