Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Spectacol pentru doi de Mircea Mihăieş

Lipsa unui program de sâmbătă seara bine conturat, apropierea ploii şi afişul unui film franţuzesc – Prinţesa de Montpensier – ne-au făcut să nu ezităm o clipă: am intrat în holul – pustiu – al cinematografului, am întrebat dacă filmul rulează cu adevărat ori dacă, fiind prea puţini spectatori, proiecţia se suspendă.
Zâmbind resemnată, femeia de la casa de bilete ne-a răspuns, totuşi, plină de bunăvoinţă: „Chiar dacă veniţi doar dumneavoastră doi, proiectăm filmul!” La cincizeci de paşi, în piaţă, lumea se plimba agale, iar mesele cofetăriilor, berăriilor, „trattoriilor” erau luate cu asalt de localnicii dornici să profite de vremea frumoasă. Din sutele, poate miile, de oameni care navetau de la un capăt la altul, între clădirile Catedralei şi Operei, doar doi deciseseră să se ridice de la masă pentru a vedea un film istoric.
Am dat ocol cvartalului, am revenit la cinematograf, unde am intrat fără să ni se mai ceară biletele: nici nu era nevoie, de vreme ce rămăseserăm singurii doritori să vadă zbaterile tinerei nobile din secolul al şaisprezecelea, „una din cele mai frumoase principese de pe pământ, şi care ar fi fost fără îndoială şi cea mai fericită, dacă virtutea şi prudenţa i-ar fi călăuzit toate faptele”, cum spune doamna de Lafayette. Până la sfârşitul filmului, n-a venit, n-a plecat nimeni. „Chiar şi acasă, când ne uităm la televizor, suntem măcar trei”, a exclamat persoana alături de care mă aventurasem în această tristpilduitoare aventură culturală.
Problema nu era că filmul nu depăşea, valoric, media (deşi lumea nu s-ar fi înghesuit nici dacă ar fi fost o capodoperă!), că era franţuzesc ori că ar fi suprasolicitat mintea obosită a românului care, după o săptămână de muncă încordată, voia altceva decât o povestioară cu prinţese nefericite şi nobili renascentişti cu maniere de bădărani. Problema era că s-a încheiat o epocă. „Omul recent”, al cărui portret l-a desenat în acvaforte H.-R. Patapievici, a triumfat. De-acum, în epoca fărâmiţării şi-a creierelor lobotomizate, totul a devenit posibil. Totul, adică nimic.
Nu mă grăbesc să trag concluzii dintr-o simplă şi, în fond, irelevantă întâmplare. Din păcate, ea vine în consecuţia unui şir de „accidente” pe lângă care trecem fără să ne pese că suntem „ultimii mohicani” ai unei civilizaţii care a pus în centru ideea de umanitate. Am părăsit, acum câteva săptămâni, cu un gust amar aula unei venerabile instituţii în care doi dintre cei mai străluciţi intelectuali ai României conferenţiau despre un personaj care ţinuse, zile în şir, prima pagină a ziarelor şi ocupase spaţii ample în programele de televiziune. Cu toate acestea, nu reuşiseră să umple sala. Nicicând, ca în aceste vremuri de acces neîngrădit la informaţie, interesul pentru cultură n-a ajuns atât de jos. E un trist paradox, din care nici măcar nu e nevoie să tragi vreo concluzie.
Aceste lucruri n-ar trebui, totuşi, să ne ia prin surprindere. De câteva decenii, şi cu un spor de viteză în ultimii douăzeci de ani, interesul pentru cultură şi pentru domeniul umanist în general e în picaj. Nu mă gîndesc la vreo teorie a conspiraţiei, dar lucrul nu poate fi străin de „vina tragică” asumată de omul alb din societăţile hiperindustrializate. Ajuns la un sfârşit de ciclu istoric, el accelerează procesele care duc la autoextincţie. E binecunoscut rolul departamentelor de engleză din marile universităţi occidentale în conceptualizarea şi organizarea practică a aşa-numitei „corectitudini politice”. Ca orice concepţie extremistă, şi aceasta s-a răspândit cu viteza fulgerului. Minţile leneşe, pescuitorii în apele tulburi ale ideologiei şi, în general, „progresiştii” de toate orientările găsiseră un drapel sub care să-şi adune frustrările.
Perversiunea maximă (şi mortală) a acestei molime e că a încurajat, în numele luptei crunte contra capitalismului, eliminarea centrului de rezistenţă împotriva unei existenţe axată exclusiv pe profit şi valori materiale. Scoţând din câmpul valorilor publice tot ce era neconvenabil grupului hard al progresiştilor, s-a ajuns ca ideea de cultură să fie identificată exclusiv cu valori marginale: proliferarea aşa-numitelor gender studies, ideologizarea agresivă şi intoleranţa au creat un fenomen previzibil: şi anume, slăbirea frontului cultural. Împinsă în nonsignifianţă, autocentrată şi refuzând dialogul, lucrând, la modul stalinist, prin excluderi şi execuţii capitale, virusul „cultural” s-a dovedit de-o incredibilă eficacitate. Nombrilismul, anularea acumulărilor istorice, dispreţul infestat de ură la adresa a tot ce are o vechime culturală mai mare de cinci ani (obsesia leninist-stalinistă a cincinalelor!) au desăvârşit un proces plănuit de forţele retrograde de multă vreme: generalizarea sentimentului de dispreţ la adresa „umanioarelor.”
Nu mai miră pe nimeni când o publicaţie precum The Chronicle of Higher Education, care ar trebui să fie un promotor entuziast tocmai al domeniului umanist, nu oboseşte să-i averizeze pe eventualii doritori să urmeze o carieră în acest sector la ce riscuri se supun. Publicat în urmă cu vreo doi ani şi jumătate, articolul „Graduate School in the Humanities: Just Don’t Go” continuă să fie un punct de referinţă pentru noul defetism care a cuprins zona academică, îndeosebi după declanşarea crizei economice mondiale. Partea proastă e că autorul, Thomas H. Benton, face o descriere corectă a situaţiei în care se înscrie cel care doreşte să îmbrăţişeze în Statele Unite în acest moment o carieră umanistă, de la taxele aproape prohibitive, la dificultatea de a găsi un loc de muncă stabil.
Fireşte că ar fi trebuit făcută şi o analiză a cauzelor care au dus la tragedie – o tragedie care, dacă e să-i credem pe profeţii „progresismului”, va culmina prin eliminarea totală din zona academică, şi cu precădere a studiilor doctorale, a disciplinelor umaniste. Prin lărgirea fisurii făcute de corectitudinea politică se va ajunge, aşa cum se vorbeşte chiar în aceste zile, la o structură a universităţilor americane în care sectorul umanist îşi va găsi doar cu greu locul. Sau, mai bine zis, nu şi-l va găsi deloc. Priorităţile sunt clar delimitate: universităţile respectabile se vor concentra pe zona business-ului, a ştiinţei şi cercetării ştiinţifice, a dreptului şi a sănătăţii. Restul, de la filozofie la istorie şi de la arte la litere, va intra în categoria „vocaţională” sau va fi accesibil doar celor plini de bani, dispuşi să plătească sume enorme pentru a se instrui, dar fără a aştepta ca studiile să le asigure un loc de muncă.
Şi iată cum, asemeni bietei prinţese de Montpensier, o întreagă cultură şi civilizaţie şi-a pus la gât, de bunăvoie şi nesilită de nimeni – neacceptând să fie călăuzită de „virtute şi prudenţă” – laţul autosuprimării. Din păcate, sălile de cinematograf – sau librăriile şi bibliotecile – care spun astfel de poveşti triste nu sunt niciodată vizitate de mai mult de doi oameni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara