Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Speranţa de celuloză de Mircea Mihăieş

De ce – mă întreb – tineri care lasă mii de lei la o singură vizită la mall n-ar scoate din buzunar, nici în ruptul capului, trei lei pentru o revistă de cultură?

E adevărat că, exceptând experimentul „Dilemateca”, niciuna din publicaţiile culturale din România n-a reuşit să se ridice – din motive financiare – la standardele grafice impuse, după 1990, de industria tipăriturilor. Când pe o tarabă te întâmpină patruzeci-cincizeci de reviste sclipicioase, fastuos imprimate, agresiv-multicolore, de ce ai prefera o rudă săracă, neatractivă, pe hârtie care se îngălbeneşte într-o săptămână, şi care mai conţine lungi, obositoare articole despre evenimente şi personaje de care n-ai habar? Câţi români obişnuiţi l-ar alege, între un interviu inedit cu, să zicem, Mircea Ivănescu, un mare poet de care n-au auzit decât iniţiaţii vieţii culturale, şi unul cu – horribile dictu! – Gigi Becali, pe cel dintâi? Principala explicaţie este că M. Ivănescu n-a apărut niciodată la televizor. Ori dacă a apărut, probabil că asta se întâmpla într-o emisiune a răposatei „România Cultural”, care a fost strangulată, pentru că, nu-i aşa, oricum nu se uitau la ea decât snobii...
Înfăţişarea grafică a unei publicaţii îşi are, fireşte, importanţa în succesul sau eşecul demersului. Dacă nu eşti „The New York Review of Books”, adică o instituţie care-şi permite să dea cu tifla schimbărilor, atunci reinventarea periodică e obligatorie. Nu cunosc multe alte exemple de reviste culturale (fireşte, „Times Literary Supplement”) care să respingă ideea de înnoire a hainei grafice. Statutul „iconic” de care se bucură revista lui Robert B. Silvers a ţinut-o, deocamdată, au dessous de la mêlée. Dar pentru cât timp? Probabil că poziţia conservatoare e legată de persoana legendarului editor, intrat în al nouălea deceniu de viaţă. Dar e aproape sigur că urmaşii săi se vor adapta nevoilor clipei.
Datorită istoriei zbuciumate din ultimele două decenii, până şi venerabila „The New Republic”, înfiinţată în 1914 de Herbert Croly şi Walter Lippmann, a trecut prin mai multe încercări disperate de a se reinventa. Cea mai recentă e şi cea mai radicală. Intrată în proprietatea lui Chris Hughes, unul dintre co-fondatorii Facebook, revista a împrumutat stereotipiile online-ului: accent pe imagine, sporirea substanţială a spaţiului schemelor grafice în detrimentul textului. Articolele lungi n-au dispărut cu totul – poate pentru că, din când în când, Chris Hughes îşi aduce aminte că a absolvit literele la Harvard. Dar ele sunt însoţite de fotografii sau desene de mari dimensiuni, ca şi cum ochiul cititorului n-ar mai suporta monotonia paginilor umplute doar cu litere.
Deocamdată, articolele serioase au rămas majoritare. E însă doar o fază intermediară. Nu va trece multă vreme până când revista la care au scris toţi marii intelectuali americani ai secolului al douăzecilea se va transforma într-un magazin abundent ilustrat, cu text minimalist, tocmai bun de parcurs într-o escapadă la fast-food. Dovada o reprezintă înlocuirea ultimei pagini, intitulată „Washington Diarist”, un fel de contraeditorial care trata chestiuni de ordin general, fără legătură obligatorie cu evenimentele „la zi”, cu o rubrică infantilă, „Flypaper” —„hârtie de muşte”. Adică o panglică de celuloză tratată cu substanţe chimice, de care se lipesc tot felul de gângănii... Exact asta se şi întâmplă. Pagina care altădată mustea de idei, a devenit adăpostul unor cretinisme pescuite din presa momentului, de genul „Un obsedat care o urmărea pe Whitney Houston în anii ’80 îşi încheia fiecare scrisoare cu cuvintele «Zâmbeşte în continuare»”. Pentru a face mesajul mai limpede, el e însoţit de o fotografie a celebrei cântăreţe. Care, desigur, zâmbeşte larg, având – pentru eventualitatea că nu toţi cititorii sunt la fel de inteligenţi ca editorii – zona gurii încercuită cu roşu...
Până acum, criticii literari n-au fost încă alungaţi. Adam Kirsch şi Ruth Franklin continuă să scrie recenzii competente, David Hajdu ne delectează cu texte pe teme muzicale, iar David Thomson se dovedeşte un înlocuitor de clasă al legendarului critic de film Stanley Kauffmann. Din pur subiectivism, îmi spun că atâta vreme cât paginile culturale vor fi girate de Leon Wieseltier şi cât el însuşi va scrie constant, încă nu e totul pierdut. Dar, cum spuneam, asta e doar o formă de autoamăgire. Titlul revistei pare să fie mai potrivit decât oricând cu vremurile pe care le trăim, ale unei noi republici. O sintagmă ale cărei origini trebuie căutată în expresia „bravă lume nouă” – construcţia verbală e a lui Shakespeare, interpretată însă prin grila lui Aldous Huxley...
Toate acestea sunt realităţi împotriva cărora – cine nu-şi dă seama? – nu se poate lupta. Ele sunt compromisuri prin care vechiul mai salvează ce poate fi salvat în confruntarea dramatică, inevitabilă, cu noile tehnologii de comunicare. Există şi o parte plină a paharului: dacă un personaj precum Chris Hughes continuă să scoată şi o ediţie tipărită a revistei (şi care cred că-i aduce pierderi financiare), înseamnă că în adâncurile conştiinţei sale a supravieţuit un grăunte de raţiune. Pentru cineva care a dobândit o avere fabuloasă cât ai zice facebook! bruma de respect arătată valorii e chiar uimitoare. E de sperat că exemplul său va fi urmat de alţi oameni cu bani – pentru că aici e marea problemă: cultura costă!
Există însă şi un revers al medaliei. Mi-am mărturisit în mai multe rânduri plăcerea de a parcurge o revistă precum „Vanity Fair”. Totul îmi place la lunarul care, în aparenţă, aparţine aceleiaşi familii de celuloză glazurată ca multe, prea multe alte periodice care nu sunt altceva decât suporturi pentru sute şi sute de pagini de reclame. Fireşte că şi revista condusă din 1992 (un adevărat record!) de Graydon Carter e sufocată de reclame, fotografii de vedete, informaţii mai mult sau mai puţin futile, de „cronici mondene” şi informaţii de-o perfectă inutilitate. Dar pe lângă toate aceste fatalităţi ale vremii, găseşti, număr de număr, texte admirabil scrise, eseuri, fragmente de cărţi în curs de apariţie, dezbateri pe teme importante. Dar descoperi şi o limpede afirmată intenţie de a nu rupe complet cu trecutul. Cu alte cuvinte, revista nu are orgoliul prostesc de a crede că lumea a început cu ea şi se va sfârşi odată cu ea.
Apariţia recentă, pe luna mai, nu e o excepţie de la regulă. Pe copertă, o fotografie a lui Audrey Hepburn, în plină splendoare a tinereţii, promite dezvăluiri despre perioada „romană” a actriţei, scrise de fiul ei, Luca Dotti. Eu unul aş fi fost mulţumit dacă revista ar fi conţinut fie şi acest singur articol. Ca vechi admirator al actriţei (doar Marilyn Monroe mi se pare mai fascinantă), citesc cu plăcere orice e legat de viaţa acestei femei care a fost mult mai mult decât o umbră iluzorie pe un ecran. Ea a întruchipat un stil de viaţă şi a impus o linie a eleganţei care, din fericire, n-a fost încă anihilată cu totul de promotorii dezmăţului multilateral dezvoltat.
Cu egal interes am aflat şi despre avatarurile jurnaliştilor care, în anii ’70, au întors cu susul în jos viaţa politică a Americii şi a lumii: Carl Bernstein şi Bob Woodward. Ei sunt tinerii care au făcut să explodeze „afacerea Watergate”, în urma căreia a demisionat preşedintele Nixon. La patruzeci de ani de la evenimente, protagoniştii reali şi unul din interpreţii filmului la fel de celebru, All the President’s Men, dedicat acelei stranii afaceri de spionaj politic, Robert Redford, s-au reunit pentru a face un documentar pentru Discovery Channel. Fotografia care-i înfăţişează mi-a suscitat două reflecţii.
Prima: ar fi fost de dorit ca indivizii menţionaţi să nu se lase fotografiaţi de Annie Leibowitz. E binecunoscută tendinţa marii fotografe de a pune în evidenţă partea dezagreabilă, viscerală a personalităţii umane. Or, „cei patru care au speriat America” nu par altceva decât nişte fiinţe decrepite, dezorientate de ştirea că omenirea nu i-a uitat.
Şi a doua: la tehnologia mileniului trei, când toată lumea filmează şi înregistrează pe toată lumea, isprava lui Nixon n-ar beneficia azi nici măcar de-un paragraf într-o publicaţie distribuită gratuit la gurile de metrou


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara