Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Stalinismul toponimic de Şerban Foarţă


Ucis din ordinul lui Stalin (sub incredibilul pretext, se zice, al unei pseudoceliotomii), faimosul Frunze, roş-gardistul, ajunge nume de oraş. Tot astfel, Kuibîşev şi Gorki, - acesta ultim uzurpînd (nu, evident, din voia-i proprie) numele urbei lui natale, evocator al unei Rusii varege, Nijni-Novgorod. Cît despre Kirov, prezumtivul şalanger al lui Giugaşvili, nu mai puţin de 4 (patru) localităţi aveau să-i poarte, post-mortem, numele, anume: Kirovograd, Kirovabad, Kirovsk şi Kirov (fostă Viatka).


De ce ipocrizia asta, la Stalin (şi, prin el, la grosul tovarăşilor bolşevici)? Un prim răspuns ar fi acesta (şi e la îndemîna fitecui): prin pompa falselor onoruri apoteotice postume, ea reuşeşte să dejoace prezumţia unei morţi suspecte: omor sau suicid impus, fiind, într-astfel, necesară salvării unor aparenţe. (O practică mai toţi tiranii: Hitler, de pildă,-n cazul Rommel.) Ea pare să denote, însă, şi un anume gust, la Stalin, al farsei gratuit-sinistre, al unui pince-sans-rire macabru. Îi este, ea, mereu utilă? Iar dacă nu, care-i e noima cînd se exercită în sine? De ce aseitatea ei? La ce bun, totuşi, mascarada retoponimizării Rusiei, constituindu-se, altminteri, într-un registru cartografic al victimelor staliniene? Indică oare, ea, la Stalin, un neronian cabotinism?


Cît despre eventualitatea unei ipocrizii pioase (ce conteneşte, eo ipso, de a mai fi ipocrizie, fiind un tartuffian omagiu adus virtuţii ultragiate), ea este improbabilă din partea acestui vrednic asasin. El, Stalin, nu-i Plantagenetul care făcuse penitenţă cînd cu uciderea lui Becket, la Canterbury, în altar, de care se simţea culpabil; nu este nici Ivan cel Groaznic, din sumbra pînză a lui Repin, jelindu-şi ţareviciul mort, al cărui ucigaş era; după cum nu e nici chiar Petru cel Mare, ucigaş, şi el, al tînărului Alexei, deplîns de către propriu-i tată la rece, nu dostoievskian (precum în cazul anterior). Tot astfel cum nu e Apollo, care-l transformă pe Marsyas, din remuşcare, într-un rîu (şi, astfel, într-un hidronim). Fie şi dacă, prefăcîndu-şi unele victime selecte în eponimi, în toponime, Stalin aduce cu acesta (ca şi, în genere, cu zeii, de-a care, uneori, se joacă), el nu-i decît un fariseu.


Răspunzător de execuţia inofensivului D'Enghien, Primului Consul, Bonaparte, nu-i va fi dat nicicum prin minte să-l facă nume de oraş; aceasta, nu doar pentru faptul că exista, de multă vreme, un burg zis astfel, în Hainaut. Deşi lăstar al Revoluţiei, el proceda tradiţional, în numele unei străvechi (şi silnice) "raţiuni de stat". Considerîndu-se pe sine un emisar al Providenţei, nu acţiona, cu toate astea (era să spun: cu toată oastea!), în numele "necesităţii istorice", de mai tîrziu.


De inspiraţie hegeliană, acest concept misticoid e o "găselniţă" marxistă, - care justifică, absolvă, inocentează orice crimă. Ipostaziată excesiv şi acţionînd teleologic, aidoma divinei Pronii, Istoria (cu un "I" majuscul) ţine cu clasa muncitoare şi avangarda ei, partidul, Partidul (cu "P" mare): unic, omnipotent şi infailibil.


Se înţelege de la sine că NU trebuie să fii Stalin, pentru ca, mare căpetenie a unui astfel de partid, să te comporţi discreţionar.


De ce, însă, şi ipocrit?


Pentru că (lucru cunoscut, mai rar, însă, recunoscut), în timp ce totalitarismul de dreapta e, adesea, cinic, naziştii ne(prea)camuflîndu-şi vocaţia antidemocrată, nici inumanele intenţii, un totalitarism de stînga e ipocrit prin definiţie, obligatoriu ipocrit.


Căci dacă unuia ca Hitler, în însăşi calitatea sa de autor al lui Mein Kampf, nu-i mai incumbă nici un scrupul faţă de o democraţie pe care nu o recunoaşte decît ca trambulină proprie (el, Fürer-ul, fiind odrasla sufragiului universal, a urnelor inseminate prin violul ăsta, colectiv, tenorii (ş)lagărului roşu, dîndu-se drept stegarii înşişi (şi unici) ai democraţiei, sunt obligaţi s-o simuleze, s-o contrafacă permanent, - între o "Charta Libertatum" şi Constituţia stalinistă nefiind mari deosebiri! Iar dacă au a-i recunoaşte un caracter dictatorial puterii lor discreţionare, nu sunt dispuşi să i-l admită şi pe acela oligarhic, o dictatură proletară fiind, în pură teorie, una a celor foarte mulţi.


De unde şi ipocrizia, această preschizofrenie, cu, corolar inevitabil, perpetua potemkinadă, farsa jucată pretutindeni în vastul continent sovietic: la Gorki, la Kirovograd, la Frunze, la Kirovabad, la Kuibîşev şi la Kirov(sk).