Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Editorial:
Steinhardt 100 de Nicolae Manolescu

Se împlinesc 100 de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt (29 iulie 1912-29 martie 1989). E probabil să fi lăsat neconsemnat evenimentul, luaţi cu atâtea altele, literare şi neliterare, dacă Gabriela Lupu nu ni l-ar fi amintit, publicând în „România liberă” din 5 iulie o foarte interesantă autobiografie a scriitorului monah, aflată la Mănăstirea Rohia, unde a şi fost scrisă, în 1987, „din porunca ÎPS Sale Arhiepiscopului Teofil Herineanu şi după îndemnul Părintelui Arhimandrit Serafim Man, duhovnicul meu”, cum spune însuşi autorul.

Nu mai ştiu dacă textul i-a ajuns la cunoştinţă lui George Ardeleanu, când s-a dus la Rohia ca să se documenteze pentru teza lui de doctorat, devenită ulterior o excelentă monografie, şi nu am cum să verific acum. Steinhardt îşi povesteşte, cu naturaleţea care îl caracteriza, viaţa, de la naştere la botez („Acolo, la Jilava, în camera 18 de pe secţia a doua – unde în două rânduri cursese sânge – am primit Sfântul botez în ziua de 15 martie 1960.”) şi la călugărie („Am fost călugărit în ziua de 16 august 1960”). Folosesc prilejul, nu pentru a mai scrie, încă o dată, despre opera lui Steinhardt, ci spre a menţiona câteva lucruri care m-au legat de om.
Personal, l-am cunoscut destul de puţin. După cum am mai spus, tot într-o împrejurare ca aceasta, Virgil Ierunca îmi trimitea pe adresa lui câte o carte, însemnată cu o cruciuliţă în josul primei pagini, ca să ştie Steinhardt că eu eram destinatarul. Dacă mi le-ar fi trimis mie, cu siguranţă cărţile ar fi fost interceptate, dar lui Steinhardt nu mai aveau ce să-i facă, aşa că el nu se simţea obligat să-şi ascundă relaţiile, inclusiv epistolare, cu prietenul de la Paris. Le declarasem şi eu pe ale mele în 1969, dar după 1971 era mai bine să le uit. Scrisorile, sau ceea ce Securitatea a lăsat să treacă din cele trimise de Steinhardt lui Ierunca în perioada 1967-1983, au fost publicate de Gabriel Liiceanu la Humanitas în 2000. Nu le cunoşteam, fireşte, înainte de 1989. Nici unul nu suflase o vorbă despre existenţa corespondenţei şi nici azi nu am idee dacă Ierunca i-a scris, la rândul lui, lui Steinhardt. E interesant de relatat cum am aflat de corespondenţă. Pe la sfârşitul anilor 1990, m-am pomenit cu Liiceanu că-mi cere spre republicare Contradicţia lui Maiorescu, teza mea de doctorat cu bucluc din 1970. Am crezut că o citise şi-l interesase şi, deşi pentru mine cartea nu mai reprezenta decât un document bio-bibliografic, n-am avut de ce să nu dau curs invitaţiei, mai ales că ediţiile anterioare fuseseră tipărite pe hârtie proastă şi aveau coperte… îndoielnice, ca mai toate cărţile înainte de 1989. Ceva mai târziu, Liiceanu îmi va mărturisi că interesul i-l stârnise una din primele scrisori ale lui Steinhardt din volumul în curs de apariţie, în care autorul Jurnalului fericirii îi spunea lui Ierunca povestea unei plimbări prin Bucureşti, la puţine zile de la ieşirea din închisoare, în vara lui 1964.
Pentru mine, povestea a fost extrem de mişcătoare. Iat-o, pe scurt. Încă năuc şi negăsindu-şi rostul, după cei cinci ani de detenţie, Steinhardt nimereşte pe Ştirbei Vodă şi vede pe panoul de afişaj al Conservatorului că era programată o întâlnire, în cadrul seriei de conferinţe organizate de muzicologul George Bălan (azi, nonagenar, trăitor de decenii în Germania), în care urma să se discute despre trei personalităţi ale artei moderne. În ochii fostului deţinut politic, subiectul conferinţei părea atât de extraordinar, ne aflam totuşi în 1964, încât l-a determinat să se întrebe asupra sensului lipsirii lui de libertate într-un regim în care se puteau ţine conferinţe publice despre nereeditatul după război Ion Barbu, poet ermetic şi simpatizant legionar, despre pictorul abstracţionist Paul Klee şi despre creatorul dodecafonismului muzical, Arnold Schoenberg, acela care i-l inspirase lui Thomas Mann pe eroul romanului Doktor Faustus. Întrebare, nu fără temei. Şi plină de învăţăminte, mai ales pentru cei care astăzi ignoră marile contradicţii caracteristice regimului trecut, care au permis ca, în pofida cenzurii, să fi putut exista o literatură şi o artă adevărată şi o comunicare cu modernitatea mult mai bogată decât se consideră acum, nu fără o anume aroganţă. Unul dintre conferenţiari îi era binecunoscut lui Steinhardt, congener cu el: Eugen Schileru. Vorbind despre Klee, desigur. Pe George Bălan însuşi, care vorbea despre Schoenberg, şi pe mine, care vorbeam despre Barbu, nu avea cum să ne cunoască. A intrat în sală cu sentimentul ciudat că lumea de după închisoare era alta decât cea dinainte. Nu va afla niciodată că seria întâlnirilor publice puse la cale de George Bălan, care îi stârniseră perplexitatea, s-a încheiat în acea seară memorabilă: cenzura va constata că se mersese prea departe şi le va interzice.
Există, privind raporturile mele, rare, dar excepţionale, cu Steinhardt, şi o urmare a debarcării proaspătului eliberat din infernul carceral în paradisul (sau, poate, purgatoriul) modernităţii: înainte de a ne cunoaşte personal, mi-a citit Contradicţia lui Maiorescu şi a luat-o cu el la Rohia, unde am regăsito, ani buni după moartea lui, când am fost eu însumi la mănăstirea maramureşeană, în camera din Casa Poetului, printre cărţile lui de căpătâi. Sunt convins că nu cartea ca atare a fost motivul cinstei acordate, ci amintirea serii de la Conservator. Tot aşa cum, nu lectura cărţii l-a determinat pe Liiceanu s-o republice, ci scrisoarea lui Steinhardt către Ierunca. Am bănuit dintotdeauna că, necunoscute, căile Domnului sunt şi întortocheate.
Luaţi cele de mai sus drept un omagiu adresat lui Nicolae Steinhardt, centenarul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara