Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Stigmatul nefericirii de Mircea Mihăieş

Atacurile fără precedent asupra intelectualilor care s-au poziţionat, în conflictul dintre Traian Băsescu şi strania alianţă PNL, PSD, PRM, PC şi - pe alocuri - UDMR, alături de şeful statului ne-au coborât cu şaptespre­zece ani în istorie. Mirosul de pulbere, intoleranţa, ura viscerală demonstrează că lunga şi chinuitoarea tranziţie n-a folosit la nimic. Isteria, minciuna, deformarea până la mutilare a adevărului, nesimţirea crasă, odioşenia asumată cu grimase de învingători sunt, toate, binecunoscute celor care mai ţin minte în ce condiţii am ieşit din nenorocirea comunistă.
Deşi multe dintre personajele de prim-plan sunt aceleaşi, rolurile interpretate sunt complet diferite. N-aş fi bănuit, la începutul anilor '90, că Traian Băsescu va fi capabil de-o delimitare atât de fermă de propria biografie politică. Mai nimic din gesturile populist-stângiste de pe vremea când era aliatul lui Petre Roman nu mai sunt de recunoscut în demersurile ferme pentru a rupe ţara de trecutul comunist. Traian Băsescu a înţeles un lucru pe care majoritatea politicienilor actuali ori nu pot, ori nu vor să-l priceapă: că vechile practici comuniste sunt total antiproductive într-o lume normală.
Traian Băsescu a reuşit să coalizeze personaje, grupuri şi interese care, în mod normal, ar trebui să se deteste între ele. Într-adevăr, cum să-ţi imaginezi că un reprezentant al dreptei obsedate de păstrarea privilegiilor, precum Dan Voiculescu, poate mărşălui alături de-o grupare al cărei scop teoretic ar trebui să fie tocmai înlăturarea inechităţilor sociale, precum PSD? Iată că se poate! Şi se mai poate ca o formaţiune a cărei doctrină presupune deschiderea absolută şi promovarea liberei iniţiative pe toate planurile - e vorba de PNL - să devină prizoniera unui partid huliganic, al xenofobiei şi refuzului de-a înţelege modernitatea, precum PRM.
Unde a lovit Traian Băsescu atât de puternic, încât să adune în acelaşi ghem firele incoerente ale societăţii româneşti? Ce i-a speriat atât de tare, încât să iasă disperaţi din bârloguri şi, renunţând la ruşine, să-şi arate adevăratul chip - cel mutilat de hoţii, abuzuri, ticăloşii şi crime? Probabil că două au fost acţiunile care i-au speriat de moarte pe cei care aveau prin dulapuri diverse schelete zornăitoare. În primul rând, constatarea că justiţia începe, de bine, de rău, să funcţioneze şi că epoca butoanelor roşii şi a firelor scurte a apus. Plini de procese, speriaţi că Parchetul va începe să-i caute serios prin conturi, oligarhii au intrat în sevraj. Obişnuiţi cu înalta protecţie asigurată de Ion Iliescu, a cărui singură preocupare a fost să garanteze liniştea pentru ca jaful naţional să se petreacă netulburat, s-au speriat de moarte observând că Traian Băsescu nu le întinde nici o mână de ajutor.
În al doilea rând, lovitura de măciucă a condamnării comunismului a determinat o coalizare cum numai la priveghiuri şi la catastrofe naturale mai vezi. Eficacitatea şi viteza cu care a lucrat Comisia Tismăneanu i-a prins pe picior greşit pe absolut toţi cei care se obişnuiseră că în România, atunci când vrei să îngropi o problemă, înfiinţezi o comisie. Ei bine, comisia a lucrat ireproşabil, furnizându-i preşedintelui baza ştiinţifică pentru a condamna, fără urmă de ezitare, crimele comunismului şi securismului din România.
Cu o claritate de cristal, s-a văzut atunci cât de solide erau legăturile între foştii securişti şi foştii nomenklaturişti. Trezit din moţăiala în care îl trimisese aparenta schimbare de generaţii în fruntea PSD-ului, Ion Iliescu a sesizat cel dintâi primejdia, şi, din arsenalul infernal al manipulărilor bolşevice, a scos câteva tiribombe pe cât de jenante şi răsuflate, pe atât de zgomotoase. Arhitect al coaliţiei anti-Băsescu, el şi-a găsit rapid comilitoni uniţi de spaima comună faţă de cel care îndrăznise, pentru prima oară în şaptesprezece ani, să sfideze sistemul transpartinic, al uriaşelor interese economice. Asediul cu aspect de casă de nebuni dezlănţuit prin presa şi televiziunile aservite - adică majoritatea covârşitoare a reţelei media din România - a părut, timp de o lună şi ceva, să sufoce totul.
Pe acest fundal, ospăţul demonic în care dănţuiau braţ la braţ liberalii Antonescu, Orban şi Haşoti, "umanistul" Voiculescu, jalnicul Geoană, desperado-ul Vadim a lăsat impresia că ţara a început să se dizloce. N-a fost însă decât un foc de paie - fie şi unul ale cărui flăcări aveau reflexe satanice. Dacă gravitatea acuzaţiilor scuipate prin sute şi sute de guri de tun de membrii "patrulaterului negru" ar fi conţinut fie şi o fărâmă de adevăr, scrisoarea intelectualilor care cereau revenirea la raţiune n-ar fi avut nici pe departe efectul pe care l-a avut.
Fără să tempereze cu totul nebunia, apelul intelectualilor a acţionat precum un duş rece asupra opiniei publice. Din acel moment a început să se audă şi altceva decât "abuzurile" "ilegalităţile", "fraudele", "furturile" echipei de la Cotroceni. Spiritele belicoase au intrat într-o evidentă defensivă, probabil speriate de ceea ce le arată sondajele de opinie. Repliindu-se pe poziţii ceva mai moderate, păpuşarii din umbră au lăsat însă, la sacrificiu, câţiva pioni care şi-au asigurat deja dispreţul durabil al opiniei publice - de genul Dan Voiculescu sau Vadim.
În schimb, tunurile au fost puse, cu o energie disproporţionată, asupra semnatarilor scrisorii adresate clasei politice. "Mineriada intelectualilor", despre care s-a vorbit pe bună dreptate, beneficiază în clipa de faţă de-o sinistră coaliţie, în care se întâlnesc complexaţi cu ambiţii literare şi aventurieri ce au de ascuns ceva important în propria biografie, năimiţi fără scrupule şi indivizi incapabili să-şi accepte insignifianţa. Atacul demenţial declanşat împotriva lui Gabriel Liiceanu în unul din ziarele ce vor avea cel mai mult de pierdut dacă Traian Băsescu va reuşi să-i învingă pe "oligarhi" - e vorba de "Ziua", a cărui conducere, la nivel de director şi redactor-şef, e asigurată de doi foşti turnători la Securitate - e, pe cât de malign în intenţie, pe atât de comic în efectele sale. A-l acuza pe unul din cei mai străluciţi intelectuali români de azi de plagiat, de imoralitate, de faptul că "îşi rescrie" biografia, cum şi de alte bazaconii, în care atacul mârşav la persoană se îmbină cu ura neputincioasă, duce la bănuiala că arsenalul slugilor "oligarhilor" e pipernicit rău de tot.
Dar asta nu înseamnă că ei nu persistă în acţiunea lor monstruoasă. De mai multă vreme, Horia-Roman Patapievici e urmărit pas cu pas, în speranţa că se va afla ceva compromiţător despre unul din duşmanii ireductibili ai "sistemului ticăloşit". În aceeaşi notă a denunţului mincinos născut din disperare se înscriu şi acuzaţiile unui oarecare Roncea împotriva lui Ioan T. Morar. Publicistul de la "Cotidianul" şi "Academia Caţavencu" e învinuit, din senin, c-a fost "turnător ordinar la Securitate", iar drept argumente sunt aduse nişte calomnii josnice - demult demontate - ale lui Valerian Stan. Cam pe aici ne învârtim: în lumea celor care n-au reuşit să-şi creeze un nume onorabil şi atunci au decis să apese până la fund pedala nemerniciei.
Atacurile împotriva intelectualilor vor continua, fără îndoială, cu o ură spumegândă. Dar ele vor fi cel mai bun barometru al adâncimii prăpastiei morale în care vor fi căzut toţi aceşti nefericiţi a căror singură hrană e iluzia că, dacă dispar conştiinţele ţării, nu li se va mai citi pe chip stigmatul delaţiunii şi nefericirii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara