Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Stihuri armâneşti de Alex. Ştefănescu

Este impresionant devotamentul cu care Matilda Caragiu Marioţeanu s-a ocupat şi se ocupă în continuare, la cei aproape 80 de ani ai săi, de studierea şi promovarea aromânei. Intelectualii care se declară descurajaţi de lipsa de viitor a românei au de învăţat de la această dârză slujitoare a unui dialect al românei, vorbit de o populaţie restrânsă numeric. Specialistă de mare clasă în istoria limbii române, în dialectologie şi în limba română contemporană, soră a genialului actor Toma Caragiu (regretat şi azi după moartea sa la cutremurul din 1977), membră a Academiei Române din 1993 şi om de atitudine, de o vitalitate impetuoasă, Matilda Caragiu Marioţeanu este o prezenţă de neignorat în cultura română actuală.
Activitatea sa ştiinţifică este completată (ceea ce puţină lume ştie) de una literară cu totul remarcabilă. Matilda Caragiu Marioţeanu a scris de-a lungul anilor zeci şi zeci de poeme în aromână, pe care nu le-a putut publica înainte de 1989 tocmai pentru că erau în aromână (regimul comunist, în primitivismul său, considerând suspectă orice abatere de la dogma unităţii compacte a limbii naţionale). Abia în 1991 o selecţie din aceste poeme, în lectura autoarei, a fost pusă în circulaţie prin intermediul unui disc apărut la Electrecord. Apoi, în 1994, o selecţie şi mai cuprinzătoare a apărut la Editura Cartea Românească: Di nuntru şi-di nafoarâ. Stihuri armâneşti/ Din năuntru şi din afară. Stihuri aromâne (autoarea realizând o ediţie "bilingvă", aromâno-română, pentru a asigura pătrunderea textelor în cercuri cât mai largi de cititori).
Volumul a avut imediat succes în România şi în străinătate. El a apărut în 1999 şi în Belgia, într-o variantă care cuprindea, în afară de textul aromân şi de transpunerea lui în româna literară, şi traducerea în franceză.
Al doilea volum, Néuri/ Zăpezi/Neiges. 13 poemi/ poeme/ poemes a apărut în România în 2002.
Aceste ultime două volume, cărora li se adaugă unul de inedite, Tableti cu neari şi cu heari/ Tablete cu miere şi cu fiere, sunt integrate într-o carte de o eleganţă sobră, cu aparat critic şi ilustraţii, publicată recent de Editura Academiei Române. Citind-o cu atenţie ne putem face o idee despre amplul registru liric pe care îl stăpâneşte autoarea, dar şi despre strădania ei nu lipsită de eroism de a menţine aromâna în atenţia lumii de azi şi de-a o apăra de degradare inclusiv prin creaţia literară proprie.
Matilda Caragiu Marioţeanu scrie, în aromână, o poezie care valorifică, nu în mod direct, folclorul aromân, ci o amintire a lui sau, uneori, doar o adiere a unui stil de viaţă de altădată, a unei sensibilităţi pierdute de către cei mai mulţi dintre oamenii de azi. În poemul Dhyeatâ ti hil'i-mea/ Diată pentru fie-ea, autoarea enumeră elemente evocatoare ale acestui altădată la care propria ei fiică nu mai are acces:
"Hil'ea-ni, vruta-ni/ şi nu ti feaţişî ni Yramusti/ ni Samarina, ni Hrupişti/ ni Pirivoli/ ţi nu biuşi ni apâ adusî cu ghiumili/ di la Dolţâ/ di la fântâna alu Bucuvalâ/ di-tu trâpiclu ali Veryini/ ţi nu ştii ţi va s-dzâcâ/ ni nelu di Aryos/ ni pitâ tu sinii, cu circhelu coaptâ,/ ni dzamâ di pâni/ di dadâ armânâ adratâ,/ ni bucuvalâ dulţi/ şi niţi caşu cu umtu/ şi nu-ai bâşatâ mânâ di omu auşu/ di papu/ di mumi tinisiti/ cu mânili hrisusiti/ şi nu şidzuşi ascumtâ, s-ţ-aducâ isusitlu/ ţi nu ti-adraşi-nveastâ fârâ si-lu ştii bârbatlu/ ţi ni câ ştii ţi easti ocl'iulu cându algheaşti/ di-ahâtâ aştiptari/ şi di ahâtâ vreari.../ Hil'ea-ni, birbicuşa-ni,/ zbuldzlu-a meu di neauâ/ ocl'iu di mârdzeauâ/ peru di aruseauâ/ truplu di-aluneauâ/ boaţi di pirdhyeauâ/ ţâni-ni, ţâni mâna-ni..."
"Fia-mi, vruta-mi/ Care nu te-ai născut nici la Gramoste/ Nici la Samarina, nici la Hrupişti/ Nici la Perivoli/ care nu ai băut nici apă adusă cu ghiumele/ de la Dolţă,/ de la fântâna lui Bucuvală/ din pârâiaşul Verginei/ Care nu ştii ce înseamnă/ nici miel de Argos/ nici plăcintă la tavă, cu ţestul coaptă,/ nici Ťzeamă de pâineť/ de mamă armână făcută,/ nici Ťbucuvalăť dulce/ şi nici Ťcaş cu untť/ Care n-ai sărutat mână de om bătrân/ de bunic/ de mame preacinstite/ cu mâinile-aurite/ Care nu ai stat ascunsă, să ţi şseţ aducă logodnicul/ care nu te-ai făcut mireasă fără să-l ştii bărbatul/ care nici nu ştii ce înseamnă ochiul când albeşte/ de-atâta aşteptare/ şi de atâta vrere.../ Fia-mi, berbecu-şa-mi,/ bulzul meu de nea/ ochiul de mărgea/ părul de-arusea/ trup de alunea/ voce de turturea/ ţine-mi, ţine mâna-mi..."
Varianta românească este, cum se vede, mai mult decât o "traducere" şi anume o reconstituire a poemului într-o română în care autoarea aduce un val de aromână. Valorificarea dialectului nu devine însă abuzivă. Se păstrează cuvinte ca "ghiumele" ("vase de aramă, cu o toartă, pentru adus şi păstrat apă"), "bucuvală" ("mâncare de om sărac, din pâine dumicată cu brânză, zahăr, unt"), "arusea" ("grâu superior, rusesc") etc. dar numai atâtea câte sunt necesare pentru crearea atmosferei, pentru declanşarea unui mecanism al nostalgiei faţă de o lume pierdută.
Toate poemele din volum sunt expresia unui sentimentalism impetuos şi răscolitor. Nimic leşinat, nimic demodat, nimic fals. Autoarea îl cucereşte chiar şi pe cel mai sceptic cititor, trezind în conştiinţa lui amintiri ancestrale. Imaginea aromânilor şi a turmelor lor de oi, străbătând munţii în căutare de "iarbă-naltă", este atât de vie, atât de plină de culoare, încât poate să pară oricui, inclusiv unui citadin, o secvenţă din propria sa copilărie. Cu un sigur instinct artistic, Matilda Caragiu Marioţeanu îl descrie pe cioban ca pe un dirijor al unei orchestre pitoreşti:
"În cali, aradha-ndreapti/ negu oili uidisiti!/ Câ paplu di strâeti/ u ştii-aest-adeti:/ dininti sta yumarlu-/ ncârcatu l'-easti sâmarlu,/ cupia di-oi u duţi/ la loclu di la cruţi:/ nâpoi di elu birbeţil'i/ pirifani ca bineţil'i/ cu cloputili greali/ ţi-asunâ ca mârdzeali./ De-apoia bagâ noatini/ cu chipuri yâryârici/ şi oi cu chipuri groasi/ ţi ţânu isonlu-nghioasi./ ţiva nu-i cumu voru oili/ tutu easti cumu va omlu,/ cumu ştie picurarlu/ ţi da cu cârlibana/ ca dirijorlu tonlu!" (Orchestra a munţâloru).
"În cale rânduite/ merg oile potrivite!/ Că moşul din vechime/ ştie cum se cuvine:/ înainte e măgarul/ încărcat îi e samarul,/ turma de oi o duce/ la locul de la cruce;/ înapoia lui berbecii/ şce-sţ mândrii ca toţi aţii/ cu clopotele grele/ ce sună ca mărgele,/ şi ápoi pun ei noateni/ cu zurgălăii veseli/ şi oi cu tălăngi groase/ ce ţin isonuri joase./ Nimic nu-i cum vor oile,/ totul e cum vrea omul,/ cum ştie păcurarul,/ ce dă cu cârlibana/ ca dirijorul tonul!" (Orchestra munţilor).
Matilda Caragiu Marioţeanu ne învaţă că dragostea faţă de comunitatea de origine se poate practica inteligent şi în cunoştinţă de cauză. Noi avem în momentul de faţă două categorii de intelectuali. Unii, cu o pregătire intelectuală precară sau doar lipsiţi de bun-gust, desfăşoară o retorică a iubirii de patrie involuntar caricaturală. Alţii, bine pregătiţi, rafinaţi, dar neînzestraţi cu o viaţă afectivă puternică sau doar timoraţi meschin de gândul că ar putea fi trecuţi în prima categorie, ironizează la nesfârşit tot ce e legat de România. Matilda Caragiu Marioţeanu face parte din a treia categorie, din nefericire foarte slab reprezentată, aceea a intelectualilor animaţi de un patriotism lucid şi competent.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara