Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Stăpâni şi sclavi de Angelo Mitchievici

12 ani de sclavie (12 Years a Slave, 2013)
Regia:Steve McQueen.
Scenariul: Steve McQueen, John Ridley, Solomon Northup.
Cu: Benedict Cumberbatch, Chiwetel Ejiofor, Michael Fassbender.
Genul filmului: Biografic, Dramă, Istoric.
Durata: 135 minute.
Premierea în România: 03.01.2014.
Produs de:Regency Enterprises.
Distribuit în România de: MediaPro Distribution.

Având în vedere pulpul recent al lui Quentin Tarantino, Django Unchained (2013), imposibil să nu realizezi o comparaţie cu filmul pe care ni-l propune Steve McQueen, „autor” al precedentelor Hunger (2008) şi Shame (2011) care-l au în comun pe actorul Michael Fassbender.

Doar primul abordează o temă cu impact social şi rezonanţă etică, revolta unor deţinuţi IRA pentru respectarea demnităţii umane într-o închisoare din Irlanda de Nord. Biopic-ul pe care ni-l propune de această dată Steve McQueen este unul care confruntă riscurile unui film cu teză încercând să opună tezismului o tratare a temei care să confere mărturiei care a stat la baza filmului întreaga portanţă emoţională şi psihologică. Volumul scris în 1853 de Solomon Northup este cel pe care romancierul John Ridley îl transformă în scenariu, o poveste a unui cetăţean afroamerican din New York, răpit în 1841 din Washington DC şi vândut pe piaţa de sclavi din sud în Louisiana. Din acest moment, existenţa lui Solomon (Chiwetel Ejiofor) rebotezat cu numele de Platt se schimbă radical, demnitatea sa se dizolvă în umilinţe de tot felul, calmul unei vieţi oneste într-o violenţă fără precedent. Solomon-Platt este nevoit să se recomande ca analfabet pentru a supravieţui. Singur faptul de a şti să cânte la vioară îi asigură în foarte puţine cazuri un ascendent minimal asupra celor care-i conduc destinul. Pentru McQueen, Nordul şi Sudul devin două dimensiuni ireconciliabile şi în acelaşi timp emblematice în ce priveşte condiţia umană. Nordul este abia schiţat, la confiniile cu un model exemplar de societate democratică unde toleranţa şi civilitatea par să se fi instalat pe deplin, pe când Sudul este spaţiul unei violenţe nelimitate, un loc în care inechitatea socială, sălbăticia şi insalubritatea par congenitale. Chiar şi pentru stăpânul milos, William Ford (Benedict Cumberbatch), există contraponderea nemilosului vătaf, ciocoiul sudist, John Tibeats (Paul Dano), care strică doar o aparentă armonie, pentru că binele nu poate fi pe deplin recuperabil în patria sclaviei. Purgatoriului pasager şi efemer de pe moşia lui Ford i se substituie rapid infernul de pe moşia lui Edwin Epps (Michael Fassbender), devenit personajul exponenţial pentru cruzimea şi abominaţiunea pe care sclavia o reprezintă. Aici stă şi diferenţa fundamentală între abordarea lui Tarantino care deschide în convenţia pulp-ului calea vendetei, cu un sclav-războinic, un Spartacus de culoare, pe când McQueen nu ne livrează nicio formă de catarsis. Eroul său este doar o victimă printre multe altele care nu primesc nicio satisfacţie, una tardiv eliberată, dar nu şi una eliberatoare. În urma lui rămâne o altă victimă încă şi mai cumplit abuzată, mai neajutorată, Patsey (Lupita Nyong’o). Asupra delicatei negrese se exercită pasiunea maladivă a stăpânului, brutal până la sadism, afectat probabil de serioase probleme erectile. Epps este acolo pentru a transforma plantaţia sa într-un fel de lagăr de concentrare, asezonând tortura cu spectacolul degradării umane la care asistă cu încântare. În privinţa cruzimii, o companie foarte bună o reprezintă chiar soţia sa, dna Epps (Sarah Paulson), cu nimic mai prejos decât soţul ei. Vioara nu-l va scoate pe acest Orfeu de culoare din Infern, nu îmblânzeşte animalele, nu urneşte munţii din loc, aşa cum nu le asigură nici măcar o slabă consolare celorlalţi sclavi siliţi să danseze dansuri de societate sub privirile prostatice ale unui stăpân cherchelit şi libidinos. Tragedia este una la care consimt în lipsă de alternativă şi victimele, unele regăsindu-se pe o treaptă superioară, precum fosta amantă a lui Epps care are propria ei casă. Există şi contrapunctul singular al vocii raţiunii, venită tot din nord, Canada, vocea aboliţionismului, cu un personaj precum Bass (Brad Pitt). Acesta are o scurtă, dar elocventă polemică cu dl Epps, şi face posibilă eliberarea lui Solomon asumându-şi riscuri în acest sens. În afara lui Bass, mai există şi albul trădător care îi divulgă lui Epps planul lui Solomon, oferind un moment de suspans şi o măsură a decăderii omului alb din Sudul sălbatic. Astfel, miza regizorului se deplasează către felul în care oroarea ajunge la noi. De remarcat faptul că gesturi mărunte sunt uneori mai eficiente decât primplanurile obţinute în scenele de tortură, înfăţişarea unei spinări în care biciul a lăsat crevase adânci etc. Un şut în fund, venit aproape din senin, măsoară distanţa de la ignominie la minimă decenţă mai mult decât o biciuire de efect. Când camera focalizează ostentativ săpunul care constituie declanşatorul unei crize de autoritate şi ulterior actele de cruzime în cazul lui Epps, deja tezismul ia locul autenticismului pe care-l caută regizorul. Remarcabilă şi atent construită este scena în care Solomon stă pe vârfuri, spânzurat la câţiva centimetri de sol, în timp ce viaţa din jur îşi urmează cursul într-un firesc care contrapunctează eficient abominabilul. Copiii se joacă, sclavii îşi văd de treburile lor, fluturii zboară, natura e calmă, serenă, idilic fundal pentru un picnic cu spânzurat. Pentru a sublinia dacă nu ipocrizia, atunci falsificarea mesajului Scripturilor pe care un responsabil cap de familie precum master Ford le predică sufletelor de pe plantaţia sa, acestui discurs îi este suprapus fie cântecelul stupid şi cinic al lui John Tibeats, „Run Nigger”, fie plânsul necontenit al mamei care în urma vânzării sale a fost separată de cei doi copii, un băiat şi o fată. Sigur, acest bruiaj ar putea fi în mintea lui Solomon, printre puţinii cu ureche muzicală şi educaţie artistică, însă, în orice caz, el ajunge în urechile spectatorului pentru a sublinia un umanism corupt prin jumătăţile de măsură. Spre deosebire de Amistad (1997) al lui Steven Spielberg care porneşte tot de la un caz real petrecut în 1839, şi care insistă asupra relevanţei unui proces în declanşarea judecăţilor morale în faţa cărora o întreagă societate este pusă, filmul lui McQueen pune accentul pe emoţia retransmisă prin intermediul personajului şi mai puţin pe discursul edificator din punct de vedere etic, deşi acesta nu lipseşte, fiind însă utilizat cu moderaţie. Trebuie să priveşti în ochii lui Solomon ca să înţelegi neputinţa şi dramatismul cuiva abandonat sălbăticiei semenilor. Sugestia pe care McQueen o aruncă cu un personaj precum sadicul Epps este că o societate în care sclavia este permisă predispune spre forme agravate de degenerare, de regresie la animalitate. Tarantino îşi fabrica un răzbunător, sclavul transformat într-un fel de Zorro, aplicând legea talionului, necru- ţând pe niciun membru al clasei exploatatoare, inclusiv pe colaboraţ ioniştii de culoare, jucându-se cu tragicul, convertindu-l în comics. Înţelegerea situaţiei în profunzimea ei tragică se află pe primul plan în filmul lui McQueen. Regizorul nu ne oferă iluzia unui bine care se succede răului, pentru că nu există compensaţie pentru vieţile furate, nici măcar aceea a unui proces care să-i condamne pe cei doi intermediari care au vândut un om liber pe piaţa de carne a sclaviei, ci doar efectele unei situaţii intolerabile, într-un context istoric în care ea este încă tolerată.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara