Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Critica Plastică:
Stări, comportamente, atitudini de Pavel Şuşară

1.Creaţie şi enciclopedism

Spre deosebire de culturile vechi, a căror memorie a sedimentat şi care trăiesc prin vigoarea nivelului lor mediu, cultura noastră se autoreflectă în momentele ei importante şi respiră, predilect, prin personalităţi exemplare. Atunci cînd începi tîrziu şi ai încă neuronii proaspeţi, cînd musculatura vîrtoasă nu exclude tăpşanul de circumvoluţiuni şi nici foşgăitul sinapselor care absorbe totul cu lăcomia organismelor în plină creştere, cînd incendiezi etapele şi eşti zdrobit între ceea ce ar trebui să vezi în urmă şi ceea ce adulmeci înainte, soluţia optimă e să arunci în lume personaje cvasifolclorice, minţi fabuloase şi energii mitice şi nu să produci în serie statisticieni ai reveriei, contabili scrupuloşi care se ocupă cu emisia de simţăminte şi ingineri hotarnici special amenajaţi pentru a parcela şi a gospodări insomniile naţionale. Aceste făpturi cumulative, adevărate stihii prin irepresibila lor forţă de erupţie, au tot ritmat juna istorie a culturii naţionale de la Cantemir pînă la Iorga şi Călinescu, ori de la Hasdeu pînă la Eliade. Numite în diverse feluri, dar întotdeauna în sfera de semnificaţie a enciclopedismului şi a renascentismului, aceste personalităţi şi-au luat responsabilităţile a generaţii de sacrificaţi şi s-au pornit, cu o furie autodevoratoare, să construiască epopeic şi, de cele mai multe ori, din foarte puţin. Au convocat cu puterile lor mediumnice spiritele strămoşilor, au adunat cu lăcomie cioburile nefolosite în trecerea de la Eden la Istorie şi s-au pornit să croiască prometeic, să recompună schelete doar dintr-o falangă rătăcită şi apoi să anime totul printr-o vitalitate nărăvaşă ca o viitură. Aşa cum ontogeneza este cursul scurt de filogeneză, gestul lor, fascinant de cele mai multe ori, nămolos cîteodată, dar întotdeauna copleşitor prin înalta tempereatură a combustiei, rezumă o întreagă istorie, cu miturile, romantismele, fabulaţiile şi puţinele ei invariabile. Dar aceste erupţii exemplare nu s-au manifestat numai în spaţiul narativ al culturii noastre, ci şi în acela al artelor plastice. în special expresiile fără tradiţie locală, cum sînt sculptura şi, pînă la un punct, pictura de şevalet, care au fost primite de-a gata, fără o istorie limpede şi, evident, fără o memorie specifică, au generat fenomene compensatorii care au absorbit într-un singur discurs, adică în simultaneitate, varietatea formelor care n-au fost trăite în succesiune. Ceea ce sculptura europeană a experimentat într-un interval de două mii de ani, de la eroismul antic şi pînă la dizolvarea figuraţiei, Paciurea, de pildă, dar în mod şi mai convingător Brâncuşi sau, astăzi, Vasile Gorduz, traversează în rezumat ca experienţă personală. Enciclopedismul marilor naratori deja amintiţi se regăseşte aici în inepuizabilul inventar de forme, de sensibilităţi, de percepţii şi de filosofii ale lumii vizibile care acoperă cam totul, atît prin diversitatea stilisticii, cît şi prin repetatele schimbări de perspectivă. Dar dacă enciclopedismul narativ are, în articulaţiile sale principale, o foarte puternică dominantă conservatoare, un amestec de nostalgie a originilor şi viguroasă predispoziţie profetică, omonimii lui din artele vizuale sînt mai degrabă reformatori şi au o reală aplecare spre experiment. Chiar dacă tradiţia este un reper permanent, fiind obligatoriu necesară măcar şi numai pentru a o nega, ea nu constituie o obsesie în sine, ci doar o unitate de măsură pentru determinarea itinerariului.

2. Creaţie şi angajare

Hăituit de vipia lunilor de vară, convingător prefigurată prin temperaturile ultimilor zile, artistul tradiţional se trage la umbră. Un ochi de apă, un bot de pădure sau chiar o colină mai răcoroasă se substituie claustrului citadin şi, măcar pentru o vreme, descarcă şi absorb energiile reprimate peste an în geometria severă a atelierului. Spaţiul se dilată, orizontul se lărgeşte şi el ca în filmele ruseşti, ochiul adulmecă o altă scară a lucrurilor şi obiectele înseşi aspiră la o nouă formă de eternitate. Sala de expoziţii şi muzeul rămîn, undeva, în urmă, iar locul lor îl ia lumea elementară; pămîntul, vegetaţia, vibraţiile atmosferei şi capriciile meteorologice. Această navetă stereotipă şi, în felul ei, confortabilă, între spaţiul intim al artistului şi natura frustă părea, pînă nu demult, un bun cîştigat definitiv şi inalterabil în dinamica lui interioară. Numai că artistul contemplativ, evazionist şi măcinat de candori fetişiste a cam început să se coacă. Fixat bine pe grătarele istoriei, prăjit la jarul întreţinut gospodăreşte al tuturor crizelor sociale şi morale de ieri şi de astăzi, el a început să se întrebe obsesiv dacă nu cumva îi este mai aproape RATB-ul decît cerul şi mai utilă deratizarea decît conversaţia metafizico-mondenă cu spiritele strămoşilor sau cu duhurile pămîntului. Şi astfel, de o vreme-ncoace grija nu-i dă pace, visu-l ocoleşte, gura nu-i mai tace, iarba nu-i mai place. Reacţionînd în faţa unei lumi tot mai bolnăvioare, artistul s-a transformat prompt într-un fel de vindecător, în alcătuirea căruia fuzionează perfect medicul curant şi exorcizatorul. El nu-şi mai îmbărbătează plămînii şi nici nu-şi mai irigă creierul sorbind ozonul cu spatele către ţevile de eşapament, ci se chinuie să-l extragă tocmai de acolo prin desfacerea lui CO2 în C şi O2. Adică disociază, recuperează, recondiţionează şi refoloseşte. Arta lui este reacţie, protest, acţiune şi denunţ. Formelor previzibile şi expresiilor cunoscute li se contrapun altele, alternative, după cum şi locurile de acţiune îşi schimbă radical plasamentul şi configuraţia. Poiana simpozionului tradiţional devine acum hală industrială, măgura se transformă în depozit şi nobilul meşteşug al cioplirii în manoperă de fierar betonist. Numai că această mutaţie adîncă în practica artistică şi această deplasare a interesului din cadrul cosmic şi esenţial în acela, aparent derizoriu, al produsului industrial şi al gesticii umane cotidiene nu sînt nicidecum o abandonare a preocupărilor majore şi cu atît mai puţin un act degradat. Dimpotrivă, ele constituie o formă de asumare a realului în toate dimensiunile sale şi o tentativă de recuperare a reziduului într-un alt cîmp de semnificaţii. Ierarhiile sînt abolite, materialele ignobile vindecate de suferinţa lor ontologică, balanţa natură-artificialitate reechilibrată prin discurs şi printr-o nouă infuzie de idealitate.

3.Creaţie şi mitologie

Dacă artiştii contemporani au neşansa de a fi prea puţin cunoscuţi, artiştii clasicizaţi o au pe aceea de a părea doar cunoscuţi. De cele mai multe ori numele lor se transformă în renume, renumele în mitologie, iar mitul se strecoară discret în conştiinţa publică şi sfîrşeşte prin a înlocui opera. Deşi nedreaptă, această situaţie este o sursă inepuizabilă de confort. Neexpuşi de multă vreme liber, sistematic şi fără prejudecăţi, Grigorescu, Andreescu, Luchian, Tonitza, Petraşcu, Pallady, alături de încă vreo cîţiva din aceeaşi categorie, au devenit simple repere onomastice. Aproape inaccesibili publicului larg, ei îşi consolidează pe zi ce trece legenda, nu din pricina valorii inconfundabile a operei lor, ci din pricina misterului în care ea se afundă tot mai adînc. într-un astfel de impas se găseşte şi Francisc Şirato, un pictor mutilat de percepţia comună prin asocierea sa aproape exclusivă cu un anumit gen de graţie şi de cochetărie. Despre el se ştie bine că se numeşte Şirato, de obicei fără numele mic, că şi-a dat măsura în perioada interbelică şi, dacă mai rămîne timp, că este un colorist eteric şi cam atît. Iar cine merge cu un asemenea bagaj de informaţii în profunzimea operei sale va avea tot felul de sur­prize. Mai întîi pe aceea că Şirato nu a fost doar pictor, ci, în aceeaşi măsură, desenator, un caricaturist foarte activ la începutul carierei sale şi, mai ales, o conştiinţă artistică plină de frămîntări, de indecizii şi chiar de tensiuni la limita dramatismului. în al doilea rînd, că pictorul nu este un simplu producător de efuziuni lirice şi de lumini colorate, ci o adevărată punte între formele tradiţionale şi experienţele europene cele mai îndrăzneţe. El trece, rînd pe rînd, de la construcţia monumentală, realizată în planuri largi, în care amintirea lui Cézanne este încă vie, la compoziţia cu subiecte sociale şi sfîrşeşte prin a experimenta bucuria pură a culorii şi dizolvarea formei plastice în elementele constitutive ale propriului său limbaj. Şi dacă în urma unei asemenea experienţe, Şirato este încă privit ca un pictor previzibil, uşor de înţeles şi interesat exclusiv de bucuriile simple ale ochiului, acel privitor este ori naiv, ori ipocrit sau, şi mai rău, captiv încă în convingerea că numele artistului, o dată cunoscut, face inutilă apropierea de operă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara