Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Stări de spirit de Cosmin Ciotloş

Vă e dor, astăzi, de o poezie-poezie, ca pe vremuri ? Citiţi, atunci, din cartea Alcool, următoarele:

„«Unghia roză în spuma berii».
Atât am scris.
Pentru ca mai târziu (prin aprilie)
pe terasa restaurantului,
pe când ne străduiam să
respingem o anumită definiţie a
poeziei
(definiţie care, pe măsură ce era
înlăturată, devenea tot mai
convenabilă),
să ameţesc brusc văzându-i
degetele piciorului (grăsuţe şi
neastâmpărate)
ieşind prin sandala decupată şi
îndreptându-se spre piciorul
mesei.”

Iar asta nu pentru că aş fi avut
senzaţia că lucrurile se repetă,
ori că ele, stând pe loc, sunt date
o dată pentru totdeauna,
ci fiindcă neputinţa noastră era
evidentă, iar eşecul limpede,
în faţa Întregului ce răbdător,
chiar cu anume blândeţe,
nu făcea altceva decât să-şi
amâne părţile.

Era, deci, evident că degetele ei
(roze, unghia ca botul de şoricel),
active, voind să ajute la victoria
noastră în dezbatere,
degetele ei, chiar dacă ar fi fost
un cârd de şoareci înfometaţi,
nu ar fi reuşit niciodată să roadă
piciorul de fier al mesei de fier.”
(p. 46)

Aceasta pare să fie noua artă poetică a lui Ion Mureşan. Cât de nouă, rămâne de discutat. Fiindcă ea vorbeşte, în fond, despre imposibilitatea propriei înnoiri conceptuale. Singura definiţie a poeziei pe care autorul cărţii Alcool o cunoaşte bine e poezia însăşi. Are dreptate Mihail Vakulovski să observe (într-un studiu foarte interesant, despre care voi scrie mai aplicat săptămâna viitoare) că, exclusiv în ceea ce priveşte alonja teoretică, Mureşan e de-a dreptul rudimentar, ideile lui rezumându-se la un democratism copilăresc. „Sufletul omului este foarte folositor omului”, afirmă el ritos într-unul din eseurile sale, explicând în continuare cum poezia „influenţează, lucrează asupra sensibilităţii, sufletului şi vieţii tuturor membrilor societăţii”!
Ce se schimbă, deci, o dată cu această carte Alcool la care autorul a muncit şaptesprezece ani?
În primul rând, se schimbă ambiţiile. Căci, oricât s-ar răsfăţa în poeme de felul celui citat mai sus, Ion Mureşan nu mai face, ca altădată, poezie despre poezie. (Iar ciudata dispunere a majusculei în titlu e un argument solid.) Practic, el instrumentează aici o gamă întreagă de stări de spirit. Şi prin aceasta se apropie nu numai de Traian T. Coşovei, dar şi de ceilalţi lunedişti fantaşti, de Iaru, de Stratan, de Cărtărescu.
Iată de exemplu un remix după celebra Ciocnire a congenerului său:
„Stăteam la masă aşteptând chelnerul./ Şi eram trişti şi îngânduraţi,/ căci ştiam că mult nu mai avem de trăit./ Când, imaginea noastră s-a decupat în peretele dinspre stradă,/ ca şi cum, chiar atunci, urgent, ar fi vrut să ne vadă/ o privire ce nu suportă refuzul ca şi cum/ un copil ne-ar fi tăiat conturul cu un ferăstrău mic de traforaj/ într-o bucată de scândură./ Apoi, imaginea noastră s-a decupat/ în autobuzul care tocmai trecea,/ ţinându-l pe loc preţ de un minut,/ până a trecut prin el./ Apoi imaginea noastră a perforat clădirea de peste drum,/ trecând prin dulapuri şi scaune,/ prin copii şi gospodine.”
Evident că până la urmă:
„imaginea noastră a decupat iar oraşul/ şi peretele opus al cârciumii şi imaginea noastră/ s-a năpustit asupra noastră/ fără noi în ea.” (pp. 39-40)
Existenţialismul, expresionismul şi celelalte etichete de care s-a prevalat o bună parte din critica noastră literară în cazul lui Ion Mureşan nu se mai justifică în cartea Alcool. Pe măsură ce-şi cultivă artificiile manieriste (fiindcă despre asta e vorba, oricât ne-am feri de cuvinte), omenescul lui Mureşan devine din ce în ce mai puţin artificios. Nu mai e grav, ca înainte, nu mai proiectează, sumbru, pandemonii şi apocalipse. Nefiind un sudic, ca restul optzeciştilor de primă mână, poetul n-are, desigur, darul invenţiei verbale, ceea ce nu-l împiedică să dea o serie de bijuterii clasice clocotind de ingeniozitate:
„Ea are ochii ca două legi abrogate./ Ea are ochii ca două încăperi de arhivă/ în care eu peste mine eu peste mine eu peste mine stau stivă/ legat şi mă umplu de praf şi păcate” (p. 30).
Versurile sunt dintr-un Poem de dragoste. Nu de revoltă, nu de moarte. De dragoste! Poezia bună creează mai totdeauna bună dispoziţie. Fac o paranteză: acum doi ani, la o lectură de la Muzeul Literaturii, Ion Mureşan scanda, inimitabil, pe mai multe voci (deşi toate aparţinându-i) Guleratul:
„El nu dă exemple,/ dar iată cum trebuie să se fi petrecut faptele:/ în faţa cârciumii este dealul cel verde, pe deal sunt cărări/ şi patru-cinci mii de chelneriţe coboară dinspre pădurea din zare,/ şi patru-cinci mii de chelneriţe urcă înspre pădure, aşa,/ la patru-cinci metri una de alta, e ca o bandă rulantă pe care stau chelneriţe/ îmbrăcate cu halate roşii şi şorţuri albe, cu şervetul pe braţul stâng/ şi-n dreapta cu cincizeci de vodcă...” (p. 44) Ştiţi continuarea.
În sală, lume multă, lume cu umor. Se râdea în hohote, se asculta cu plăcere nebună. Florin Iaru dădea din mâini, efervescent cum numai el e în stare să fie. Cine nu procedează aşa având în faţă cartea Alcool, degeaba îşi imaginează că se pricepe la poezie.
Citit cu morgă, însă, volumul lui Mureşan îşi arată şi cele câteva infirmităţi de construcţie. Una dintre ele, cea mai deranjantă poate, e un anume tip de apel retractil la metaforele arbitrare. Ciudat e că, pe acestea, tocmai încercarea de a le salva le invalidează de fapt. Ca ilustrare a deficienţei, începutul poemului Cântecul Arpentorului (p. 13, pagină cu ghinion) e aproape o lecţie deschisă:
„Stai! Daţi parola! «Viaţa e hotărâtă pe marile birouri», am zis/ către capul chel ce a ţâşnit de sub rochia Klarei.” Toate ca toate până aici, doar că Ion Mureşan vrea, într-un acces de masochism stilistic, să se mai dea o dată peste cap, în pofida propriului standard:
„(Dacă rochie se poate numi o ploaie de dinţi de pisică)”, adaugă el, nu foarte convins, între paranteze. Era, după părerea mea, ultimul lucru care se cuvenea făcut. Procedeul însuşi e de-o calofilie ineficientă. Sigur că, la rigoare, orice se poate numi oricum, doar suntem pe terenul poeziei!
La fel se întâmplă într-un poem fluvial, Întoarcerea fiului risipitor, poem în opt părţi, cu secvenţe extraordinare şi deopotrivă cu compromisuri de gust de-a dreptul neaşteptate. Fără acestea din urmă, Întoarcerea fiului risipitor ar fi stat pe acelaşi piedestal cu cele mai puternice piese, unele deja amintite, altele pentru care n-am mai avut loc (Poemul alcoolicilor, Bătaia, Mesajul sau Ci eu singur sub pământ).
Greu de apreciat care e rezultanta acestor stări de spirit. (Gradul de coeziune al cărţii Alcool fiind destul de redus.) Că Ion Mureşan tinde aici către un discurs religios aşa-zicând pozitiv, angajat, e adevărat. Dar asta nu-l ecumenizează numaidecât. Că nu-şi poate reprima ghiduşiile manieriste, iarăşi e adevărat. Dar nici asta nu-i de ajuns pentru un portret sufletesc veritabil. Că descoperă, la a treia carte, tandreţea. Că tematizează intens.
Vor fi fiind alţi critici care să poată decide.
Mie îmi revine doar misiunea de a spune dacă, în totului tot, cartea Alcool e bună sau rea. Şi spun că e bună.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara