Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

dezbatere pe marginea unor cărţi:
SUB CONSTELAŢIA GENIULUI EMINESCIAN Zoe Dumitrescu-Buşulenga şi triada volumelor închinate lui Eminescu Devoţiune şi acuitate exegetică de ---

Fragmente din dezbaterea desfăşurată la 11 ianuarie 2013, la Biblioteca Naţională a României Elena Târziman, Dan Hăulică, Valeriu Râpeanu, Lucia Cifor, Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Alex Ştefănescu

Elena Târziman: „Biblioteca Naţională a României are privilegiul de a găzdui astăzi o manifestare dedicată Marelui Eminescu, dedicată în egală măsură şi Maicii Benedicta - Acad. Zoe Dumitrescu- Buşulenga. Poate nu întîmplător, Eminescu s-a născut pe 15 ianuarie. Este început de an, şi, de fapt, reuşim astfel noi, ca Români, să începem de fiecare dată noul an sub auspiciile geniului eminescian.
Mai înainte, cineva întreba: ce-ar mai putea fi spus nou despre Eminescu? Răspunsul pe care l-am da la această întrebare este că se pot citi textele lui Eminescu şi din alte, noi perspective. Eminescu este poet, prozator, dramaturg, chiar şi filozof, dar putem avea, bunăoară, şi revelaţia unui Eminescu înţeles dintr-o perspectivă autentic creştină. În această seară, vom descoperi, desigur, şi alte dimensiuni ale operelor sale. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră susţinută. Noi, la Biblioteca Naţională, ne simţim onoraţi de înalta calitate a invitaţilor, părtaşi la acest eveniment.”

Dan Hăulică: „Ne simţim de fiecare dată, cînd sîntem în această clădire, sub o protecţie neştiută. Parcă astrele se unesc deasupra noastră, ca să ne aducă aminte ceea ce este esenţial nu numai în cultură, cu un termen care poate părea pedant, ci, mai profund, în însăşi fiinţa acestui popor. Eminescu este, pentru noi, o măsură de creativitate, în sensul cel mai adînc. Tînărul care nu avea nici 20 de ani gîndise manifestarea de la Putna cu o seriozitate exemplară, care depăşea, bineînţeles limitele vîrstei, şi care ne ducea mult mai departe, într-un fel de dimensiune, cum ar spune britanicii, for ever. Acest pentru totdeauna pe care-l reprezintă Eminescu pentru noi, pentru gîndirea şi existenţa românilor, trebuie manifestat, trebuie reiterat cu tenacitate.
Doamna Zoe îşi lega destinul intelectual de Eminescu, înainte de a se fi ocupat anume de opera eminesciană. Era perioada tristă, cînd poetul nepereche era apanajul unor amatori, de nivelul unui tehnician dentar ca I.Vitner, cînd nu se îngăduia altcuiva să desfăşoare cursuri cu adevărat riguroase despre Eminescu. Atunci, în acel precar ambient, Doamna Zoe nu pierdea niciodată ocazia să-l aducă pe Poet în plinul dezbaterilor de literatură universală, şi al unei problematici de mare anvergură. Pentru ea, acesta era un destin, şi nu numai intelectual, dar şi, tout court, un destin în sensul vital, ireductibil; care-i însoţeşte patetic existenţa, pînă în ultimele ei zile. Pe patul de suferinţă, în spital, Doamna Zoe le spunea prietenilor, cu un fel de îngrijorare nereţinută: Apăraţi-l pe Mihai! Şi această adresare fraternă, cînd era vorba de poetul cu o dimensiune astrală, arată cît îi era de dragă, indisociabil solidară, existenţa poeziei lui Eminescu, şi a omului Eminescu, de atîtea ori ameninţată, în ultimii ani, cu uşurătate, de intervenţii iresponsabile, de-a dreptul ignare. E bine că sîntem aici numeroşi, că mulţi tineri simt chemarea unei atitudini grave faţă de poetul căruia îi datorăm totul. După Eminescu nu se mai poate scrie ca înainte de apariţia lui fulgurantă. Sunt nişte hotare în evoluţia creativităţii, a însuşi instrumentului de expresie românesc, marcate definitiv de aventura lui genială.
A fost o obsesie în secolul al XIX-lea, să arătăm că sîntem în rînd cu lumea. Toate Saloanele noastre oficiale, cîteodată onorate de intelectuali remarcabili – Vasile Conta, cînd a fost, de pildă, ministru al Instrucţiei Publice, – se chinuiau să arate că intrăm într-un curent de competitivitate şi de similitudine cu instituţiile funcţionînd în alte părţi. Cît îl priveşte pe Eminescu, el depăşeşte mult aceste scrupule de ressemblance, de conformitate cu alte situaţii. Este o entelehie cu valoare absolută şi trebuie, cînd ne apropiem de el, să ne aşezăm în haine care depăşesc somptuosul, însă reflectă o incomparabilă sărbătoare interioară. Şi de aceea, îmi place să mă gîndesc fără ciudă la iarna care ne înconjoară acum. Pentru că începutul de an corespunde, aşi spune, cu valoarea inaugurală care aparţine marii poezii. Poezia, şi arta la un anume înalt nivel, au o valoare fără seamăn, inaugurează timpul. Nu se înscriu limitativ într-un timp dat, ca un epifenomen, virtuţile lor, dimpotrivă, le aşează la polul gesturilor de iniţiere şi suverană deschidere, a unor noi perioade şi a unor noi orizonturi de aşteptare din partea unui popor întreg.
Cînd am sărbătorit, la Putna, într-una din ediţiile Colocviului nostru anual, această victorie a spiritului care este Eminescu, ne-am încredinţat unui titlu cu lungă bătaie, În căutarea Absolutului. Absolutul nu se măsoară cu ceasul în mînă. Dar perspectivele din care îi dăm ocol lui Eminescu sînt variate, tocmai pentru că şi biografia noastră înscrie variaţiuni semnificative. Aşi începe adresîndu-mă celui care, dintre noi, i-a fost student mai devreme, Valeriu Râpeanu, care, de altminteri, este editorul dintîi al cărţilor pe care vi le prezentăm astăzi. Din anii aceştia ai primei întîlniri, şi, mai ales, din experienţa de director al Editurii „Eminescu”, textele Doamnei Zoe s-au întîlnit acolo cu paginile redescoperite ale lui George Brătianu, publicate îndrăzneţ de prietenul nostru, în anii cînd amintirea acestui nume era îndoliată, cum ştiţi, de sfîrşitul impus istoricului. ”

Valeriu Râpeanu: „Eu fac parte din generaţia care intra, în anul 1950, în Facultatea de Litere, cînd dreptul de a vorbi despre Eminescu îl avea numai Ion Vitner. Celor mai tineri poate să li se pară o absurditate, dar absurditatea aceasta noi am trăit-o. E reală. Exista chiar un curs special Eminescu, în felul acesta eliminîndu-i pe toţi ceilalţi care ar fi îndrăznit să vorbească despre marele poet. Noi eram mai curioşi şi, de la un moment dat, stînd în spate, în amfiteatrul Odobescu, aşezînd în faţă cîţiva colegi de-ai noştri mai voinici, aveam în mînă, luate cu mari sacrificii, primele trei volume din ediţia Perpessicius, procurate de la celebrul anticar clandestin al timpului, Azur Muşoiu, fiul lui Panait Muşoiu, şi urmăream notele lui Perpessicius, care se reproduceau în faţa noastră la catedră, fără să ni se spună însă că a ostenit pentru ele un oarecare Perpessicius.
În condiţiile acestea, Zoe Dumitrescu- Buşulenga ne-a predat despre istoria literaturii române, făcînd legături substanţiale care îi raportau pe scriitorii români la Eminescu. Cînd a debutat, publicînd despre poet, o prefaţă la „Biblioteca pentru toţi” din vremea aceea, pe Zoe Dumitrescu- Buşulenga, unii, interesaţi, au luat-o drept uzurpatoare. Ea se găsi nu criticată, ci persiflată de către unii critici care nu aveau nici o legătură cu Eminescu. Ceea ce îi irita era însuşi curajul de a aborda loial tema Eminescu. Deci nu a fost un drum presărat cu flori, în care au aşteptat-o de la început aplauze. Dimpotrivă. Dar Zoe Dumitrescu îl trăia pe Eminescu, trăia prin Eminescu. Şi cărţile pe care le vedem aici reprezintă o sinteză. Zoe Dumitrescu- Buşulenga, în anii ‘80, ajunge la nişte concluzii pe care demult le sedimenta, dacă nu în scris, în meditaţiile ei. Pentru că aici, în Eminescu şi romantismul german, este vorba nu numai despre nişte influenţe, să spunem, cum învăţase dînsa, care pune imensă politeţe, cînd se referă la criticii de mai dinainte, căutători de teze şi motive, în felul unui cercetător respectabil ca Charles Drouhet, ci despre o metodă care, detectînd toate izvoarele şi direcţiile la care a avut acces Eminescu, între 1869- 1875, mai ales la Viena şi Berlin, îl face să devină încă mai original, turnînd durabil aceste aporturi în laboratorul propriei lui personalităţi. Zoe Dumitrescu nu urmăreşte un motiv sau altul, ci urmăreşte modul în care Eminescu devine Eminescu, prin aceste interferenţe, printr-o cunoaştere ad fontes, cum spunea Tudor Vianu, a marilor scriitori, unii ai epocii, alţii ai duratei perene, cum ar fi Shakespeare.
Pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Eminescu a fost o misiune.”

Dan Hăulică: „O misiune care nu se satisface cu surprizele unei critici sourcière, cum au înţeles să o conducă destui comparatişti, de-a lungul anilor, căci evită tot ceea ce s-ar vădi parcelar, cu efect de fragmentare didactică, într-o analiză. Unul din paradoxurile miezoase definind reuşitele Doamnei Zoe stă în a arăta că există în Eminescu o coalescenţă interioară, care se alimentează din ceea ce ar părea să-i fie potrivnic în dispersiunea intereselor culturale. Dar în materie de metodologia discuţiei, eu cred că cea mai îndreptăţită astăzi să ne aducă lumini utile este doamna profesor Lucia Cifor.”

Lucia Cifor: „Profesor de literatură comparată, aleasă chiar vicepreşedinte de către Asociaţia Internaţională de Literatură Comparată, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga s-a impus printr-o ţinută de excepţie. Privind-o, ascultînd-o, am avut adesea impresia că dînsa retrăia, atunci cînd vorbea în public, înalta exigenţă evanghelică, formulată de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, conţinută de versetul „Foc am venit să arunc pe pămînt şi cît aş vrea să fie acum aprins” (Luca 12, 49). Conferenţiind, pe orice temă ar fi făcut-o, avea puterea „să dea foc la sală”, pentru că disloca şi anula comodităţi, mobilizînd conştiinţele, mişcînd inimile şi ridicînd auditoriul la nivelul tensiunii intelectuale la care era ea însăşi conectată.
Membru corespondent şi, mai apoi, membru titular al Academiei Române, asumînd funcţii şi misiuni culturale importante, înainte şi după 1989, activitatea de eminescolog a regretatei Zoe Dumitrescu- Buşulenga a fost pusă în umbră, o vreme, chiar de activităţile ei diplomatice şi culturale, desfăşurate peste hotare, dar şi de lipsa învăţăceilor direcţi, lipsă pe care distinsa şi inspirata magistră o va fi simţit destul de acut. Cînd va apărea cea mai importantă carte a sa, Eminescu şi romantismul german, situaţia s-a schimbat. Reeditările, fireşti, ale cărţii, din 1999 şi 2009 (cea din 2009, prin eforturile Fundaţiei „Credinţă şi Creaţie. Acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga – Maica Benedicta” de la Putna), indică succesul şi importanţa acestei excepţionale exegeze comparatiste în contextul eminescologiei actuale. Premiul Herder a avut greutatea lui în a impune această ultimă cercetare a doamnei Zoe. Însă dacă citim cu atenţie celelalte opuri ale autoarei, de asemenea reeditate, vom constata o armonioasă unitate de conţinut şi chiar de stil. Pe scurt spus, Zoe Dumitrescu-Buşulenga se prezintă, în spaţiul eminescologiei, de la bun început, ca un comparatist literar şi cultural de cea mai bună calitate. Este comparatist chiar atunci cînd practică istoria literară (în biografia despre Eminescu) sau critica literară (scriind despre opera lui Eminescu, mai precis, despre ceea ce academicianul Dan Hăulică numeşte, pe bună dreptate, „un Eminescu al motivelor”). Există mai multe explicaţii pentru caracterul compozit – azi, i-am spune, justificat, caracterul interdisciplinar – al eminescologiei practicate de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Una dintre explicaţii este aceea că autoarea, care şi-a dat doctoratul cu o temă despre Renaştere, a fost ea însăşi un spirit renascentist. Umanismul său renascentist s-a altoit pe fecundul spirit al Bildungului german, care nu a fost, după cum se ştie, o invenţie iluministă, avînd rădăcini mistice mai vechi (medievale, după cum demonstrează Gadamer), coroborat cu generozitatea proprie helenicei paideia, din îndepărtata patrie spirituală a lui Hölderlin. Numele ce revine adesea în paginile cărţii Eminescu şi romantismul german este al acelui poet german care l-a iubit atît de mult pe Sofocle (după cum arată George Steiner), încît a „grecizat” limba germană în prodigioasa sa activitate de traducere a operei tragicului grec. Pe Sofocle l-a iubit mult şi regretata Zoe Dumitrescu-Buşulenga, care i-a dedicat una dintre puţinele monografii existente în cultura română.
Eminescologia practicată de autoare este subîntinsă de atare generoase principii umaniste. Scrisul ei nu oboseşte să sugereze şi să susţină proiectul de lume, proiectul de om, proiectul de ţară, pe care opera şi viaţa lui Eminescu le conţine şi le inspiră. Cu alte cuvinte, întreaga erudiţie, eforturile de documentare şi munca de elaborare a textului propriu-zis de exegeză nu par să aibă alt scop decît acela de a sugera o cale, un proiect de împlinire, atît de lapidar redată de expresia herderiană Sei was du bist!, pe care o amintea Dan Hăulică, şi de variaţiunea Werde was du bist!, conform devizei goetheene. Atentă cum era la stelele fixe de pe cerul culturii universale, la ale cărei imperative se raporta cu fervoare, dar şi cu rigoarea celor educaţi în spiritul lor, nu avea de ce să plătească tribut modelor şi modelelor epistemologice ale epocii, cît timp scrisul său rămînea în adînc modelat de exigenţele unei solide şi impunătoare culturi literare, estetice şi filosofice. O cultură care nu avea nevoie de validări exterioare, ca să celebreze ceea ce-i era constitutiv: sensul adevărului, al frumosului, al binelui universal. Aproape toate paginile semnate Zoe Dumitrescu- Buşulenga, ca şi prelegerile ei publice, mărturisesc o izbîndă rar întîlnită, sau tot mai rar întîlnită, în zilele noastre – bucuria intelectuală, extazul minţii şi înnobilarea inimii căutătoare de sublim.
Evitînd o concluzie, însă rezumînd drastic experienţa parcurgerii din nou a acestor trei volume, apărute la Editura Nicodim Caligraful, am să vă fac o mărturisire, nescutită de oarecare amărăciune. Nu mi-am putut reprima o întrebare – care sunt şansele, reale, de înţelegere a acestor cărţi, pe care le are un student de azi de la Litere, cel care nu citeşte şi nu studiază literatură universală decît la facultate (şi atunci doar un semestru!), nu are lecturi de filosofie şi nici de estetică? Mi-am imaginat că o pagină scrisă de Zoe Dumitrescu- Buşulenga l-ar obliga pe studentul de azi (vitregit şi de un nefast sistem de învăţămînt organizat după cunoscutul şi criticatul Proces Bologna) la ore întregi de căutare pe Internet (cum altfel?) mai întîi a numelor proprii, urmate de alte ore de căutări pentru diverse nume comune (concepte, termeni neuzuali etc.). După această primă silabisire a alfabetului culturii, studentul ar putea trece la etapa a doua, mult mai dificilă, aceea a identificării şi interpretării sensului. Şi mi-a răsărit a doua întrebare, mai grea decît prima – va mai face el acest efort?”

Dan Hăulică: „Mulţumesc din toată inima doamnei profesoare Cifor pentru această prezentare care ţine să ne aşeze sub cupola capacităţii de sinergie intelectuală pe care o degaja doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga. S-a vorbit îndelung, pe drept cuvînt despre analiza raporturilor dintre Eminescu şi romantismul german. În această chestiune fundamentală aş cita o vorbă dintr-un text al lui Hölderlin, o scrisoare a lui Hyperion către Bellarmin: „Sunete vii suntem, ne acordăm în armonia ta, în armonia firii, a naturii”. Eu aş spune sunete vii sîntem cu toţii, distincţi din fericire, fiecare cu particularitatea sa creatoare, şi în acelaşi timp acordîndu-ne superior în acesată unitate, a unei moşteniri ce depăşeşte retorica şi modelele curente.
Am povestit, cred, undeva, despre un caz flagrant de reuşită intelectuală. Era la faimosul Comitet de Cooperare Intelectuală, care funcţiona pe lîngă Societatea Naţiunilor, la Geneva, şi unde reprezentantă a Franţei a fost, la un moment dat, Contesa de Noailles, şi o altă româncă, Elena Văcărescu. Profesorul G. Oprescu, secretar al acestei Comisii, timp de şapte ani, cunoscîndui tot prestigiosul angrenaj, unde se ilustrau Bergson, Einstein, Valéry, se găseşte întro zi atras de cadenţele unui discurs care venea dintr-o sală de şedinţă, la Geneva. Intră, sala era goală, renumita conferenţiară Elena Văcărescu îşi exersa repetiţia pentru un discurs, ca şi cum s-ar fi aflat în faţa unui public care s-o asculte docil. Niciodată nu i-am surprins Doamnei Zoe o asemenea căutare a efectului. Dimpotrivă. Nu se sfia să aibă repezişuri, inegalităţi, în voce, în felul de a fraza, căci nu se sfia să-şi traducă îndoielile. Vibraţia ei în faţa unei teme grave, cînd îl compară, într-o conferinţă în faţa italienilor, pe Eminescu cu Leopardi, de pildă, nu intră în tipare prestabilite, în mulaje prefabricate. Este o invenţie a atitudinii intelectuale, a participării, care se produce sub ochii noştri, fără nici o dorinţă de a epata; dimpotrivă, îi ghiceşti umilinţa fundamentală a intelectualului superior, faţă de materii de o atare gravitate.
Şi pentru că am atins o asemenea problemă, aş îndrăzni să-l solicit pe Părintele Dosoftei Dijmărescu, care adaugă vocaţiei sale religioase şi o pregătire de istoric remarcabil, să ne pună la curent cu îndrăzneala proiectului nostru de îngrijire editorială a cercetătorilor Doamnei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Căci avem îndatorirea şi dreptul, Fundaţia noastră, de a repune în circulaţie întreaga moştenire a scrisului Doamnei Zoe. Graţie sprijinului activ, discret pe cît de eficient, al călugărilor de la Putna, admirabil tehnologizaţi, familiari nu o dată ai problemelor de transpunere tipografică, sîntem în stare să asumăm o asemenea sarcină.
Vreau să-i mulţumesc cu deosebire Părintelui Dosoftei, care a stat pe baricade, în momente complicate, cîteodată ne prindeau zorile în mijlocul unor operaţii ingrate de corectură, a textelor ce trebuiau să apară în revista noastră. El a fost cel care asigura continuitatea şi ne dădea mereu încredere.”

Părintele Ieromonah Dosoftei Dijmărescu: „Cînd domnul ambasador a propus această întîlnire, simţindu-mă, pentru o clipă scepticul de serviciu, m-am întrebat care e rostul, de vreme ce fiecare dintre volume se lansase pînă acum de unul singur, de sine stătător. Dar mi-a venit în minte un cuvînt din Psalmul 132: „Iată acum ce este atît de bun sau atît de frumos, decît să locuiască fraţii împreună”. Şi am privit aceste volume, toate trei, ca pe nişte fraţi care bine şi frumos este să stea împreună, nişte fraţi al căror prim părinte văzut este de bună seamă Eminescu. Prin viaţa, prin gîndirea şi prin lucrarea sa, răsfrîntă şi receptată de Maica Benedicta, prin gîndirea şi lucrarea ei, a dat aceşti fraţi. Sunt trei deocamdată. Poate ne va ajuta Dumnezeu să mai vadă lumina tiparului şi alte studii, alţi doi frăţiori ai acestora trei.
Căutînd acest cuvînt din Psalm, mi-au căzut ochii şi pe sfîrşitul lui: „Unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvîntarea şi viaţa pînă-n veac.” În acest rod al unităţii, cred că Maica Benedicta se întîlneşte foarte bine cu Eminescu. Mulţi dintre dumneavoastră ştiţi că el a fost sufletul primei Serbări a Românilor de Pretutindeni, al primului Congres al Studenţilor Români de Pretutindeni, chiar acolo la Mănăstirea Putna. Lucrurile acestea nu sunt deloc întîmplătoare, cum nu întîmplătoare, şi o descifrăm pas cu pas, în viaţa noastră, este dorinţa testamentară a Maicii Benedicta de a fi depusă în ţărîna Putnei, pe un segment de dreaptă care uneşte mormîntul lui Ştefan şi o statuie a lui Eminescu aflată tot acolo.
Tot gîndindu-mă la rodul acestei unităţi, el priveşte de asemeni drumul spre ţărînă al lui Eminescu, pe care puţini oameni l-au însoţit. Şi nimeni nu l-a însoţit pe Golgota sa. Niciodată pe Golgota nu ne însoţeşte nimeni, căci aşa a străbătut şi Hristos această cale. Este ultima măsură a vieţii noastre, dar tot timpul după ea urmează acea bucurie a Învierii, care este a comuniunii. Cînd Dumnezeu pare a ne lăsa singuri, o face tocmai pentru a ne regăsi şi a-L regăsi. Cred că acest lucru se întîmplă cu Maica Benedicta şi cu Eminescu, acum, dar şi în viitor – ne regăsim întru ei, îl regăsim pe Dumnezeu în lăuntrul nostru.”

Dan Hăulică: „Cu nobila modestie care-l caracterizează, Părintele Dosoftei a situat foarte bine fidelitatea pe care el şi cu cei din jurul său au ştiut să o arate proiectului nostru de reverenţă faţă de geniul eminescian. De unde culegem puterea aceasta? Într-o operă din cele mai profunde, a lui Richard Strauss, apare ideea unei umbre care se culege din stele. Constelaţia aceasta la care facem aluzie chiar în titlul nostru este aducătoare de puteri terestre. Nu rămîne un fel de frumuseţe intangibilă. Ştiţi, mari spirite, Thales, care a prevăzut uimitor o eclipsă şi a dat peste cap multe îndoieli din cercetările astronomice ale epocii, a avut un accident, a căzut într-o groapă. Ştim de la Diogene Laerţiu, reproşul unei cumetre: cum poate să vorbească despre cer şi stele, dacă el nu vede pe unde calcă? Ferice de cei care nu văd pe unde calcă şi nu-şi cumpănesc meschin pasul, în funcţie de circumstanţe; dar cată mereu spre o ţintă înaltă.
Mi se pare legitimă determinarea pe care o arată Alex Ştefănescu, săptămînal obişnuindu-ne cu ideea unui comentariu, pe marginea unui vers al lui Eminescu, spre a-i demonstra o neaşteptată prospeţime. O putere de a se afla în consonanţă cu situaţii pe care le trăim şi uneori le sensibilizăm cu un fel de urgenţă. E şi aceasta o dovadă că Eminescu nu rămîne undeva într-o suspensie ineficientă, el constituind o virtute de netăgăduit a culturii şi a fiinţei noastre.”

Alex Ştefănescu: „Am citit şi eu cărţile despre Eminescu scrise de Zoe Dumitrescu- Buşulenga, sunt într-adevăr un prilej de iluminare. Ştiţi cum arde flacăra de magneziu, puternic, dar foarte scurt; aici este o flacără de magneziu care arde neîntrerupt de la prima pînă la ultima pagină şi te incită să te ridici şi tu la o anumită ţinută intelectuală. Ţi-e ruşine să cobori al un nivel banal.
S-au făcut progrese foarte mari în studierea operei lui Eminescu, s-a ajuns la un nivel foarte înalt. S-a spus aproape tot ceea ce se putea spune, deşi se mai poate spune încă foarte mult, dar asta este prima impresie. Singurul lucru cu care eu nu sunt de acord este o prea mare îndepărtare a eminescologiei de însuşi textul eminescian. Sunt multe filosofări pe marginea textelor lui Eminescu sau comentarii asupra comentariilor referitoare la alte comentarii prilejuite de Eminescu. Sunt eseişti care nu mai au răbdare să citească textul lui Eminescu, mulţumindu-se cu ce s-a scris despre Eminescu. Este o dovadă de glorie a Poetului. Mă întreba un tînăr, odată – îmi vorbiţi despre Don Quijote cu atîta admiraţie, cine mai citeşte astăzi Don Quijote? Şi i-am spus: chiar dacă nu-l citeşte nimeni, Don Quijote a devenit un mit, care se propagă, este reluat, preluat, parafrazat, citat. Este tot o formă de citire a lui Cervantes, indirectă. Mulţi oameni sunt influenţaţi de Eminescu fără să-l fi citit anume. Mulţi au aflat din valuri de trăire, de la alţii, de dinaintea lor, care ajung pînă la ultimele generaţii.
Ar fi foarte bine totuşi să-l citim din nou pe Eminescu. Am să dau un exemplu, ca să vedeţi ce aventură este să te întorci la textul lui Eminescu. Teodora Stanciu mi-a propus şi am acceptat să susţin o rubrică la Radio, cu fragmente din cartea la care lucrez. Rubrica are titlul Un vers de Eminescu şi în fiecare emisiune un vers îşi dezvăluie noi şi noi frumuseţi. Iată, de pildă, o ilustrare: Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată. Aşa începe unul dintre cele trei sonete fără titlu sau designate prin cifrele romane I, II şi III. Sunt scrise de Eminescu la 29 de ani, cînd i se părea că îndărătul lui este o negură de vremi, că a trăit foarte mult. Ar trebui analizat acest sentiment de vieţuire îndelungată. Probabil avea prea multe în memorie şi i se părea că anii s-au aşternut cotropitor. Poetul încearcă, stînd în cameră, să smulgă din negura de vremi amintirea unei iubite. O iubită de altădată pe care o pierduse şi încearcă să-şi aducă aminte de ea. Versul începe cu precizarea că afară-i toamnă, poate părea inutilă, pentru că doar nu e toamnă în cameră. Însă sublinierea este nimerită pentru că arată cît de important este spaţiul protector. Dintr-odată te face să simţi că fiinţa poetului se află într-un spaţiu intim, ocrotit de vîntul de afară. În casă nu e nici un anotimp. Apoi frunză-mprăştiată. Gîndiţivă că foloseşte singularul, dînd înţelesul de materie, ca şi cum frunza ar fi materie. Adjectivul împrăştiată, care vine de la praştie, arată dezordinea; care depăşeşte simpla problemă gospodărească. Frunza e împrăştiată, e haotică, te face să înţelegi toamna. De altfel Eminescu valorifică la maximum cuvintele limbii române. El face ca toate vocabulele, puţine la număr, pe care le foloseşte, cunoscute de toată lumea, să obţină mii de nunaţe din aceste cuvinte. Datorită acestui fapt cuvintele capătă în opera lui autoritatea celor din Biblie. Aţi văzut enunţurile biblice, au autoritate sacră. La fel se întîmplă şi la Eminescu.”

Dan Hăulică: „Iată că se poate întreţine o pedagogie cu adevărat vivace pe marginea unor lucruri care par ştiute de totdeauna. Cred că şi asta este o lecţie legată de marii creatori. De altminteri problema pe care a atins-o Alex Ştefănescu, cînd a vorbit despre Don Quijote, e gravă şi vastă. Unamuno a observat sagace, Don Quijote l-a înghiţit cumva pe Cervantes. Personajul este aşa de puternic implantat în imaginarul şi în memoria secolelor, încît îl eclipsează oarecum pe creator. Şi e o problemă dacă, în raportul între subiectivitatea autorului şi rezultatul ficţional al operei, nu e sortit întotdeauna ca rezultatul înfăptuirii să-l înghită pe creator. Balzac face nuvele pe tema asta – în ce măsură abundenţa principiului creator poate stînjeni efectul propriu-zis constructiv al creaţiei.
Noi, cred, dacă suntem aici, laolaltă, oameni de toate vîrstele, suntem tocmai pentru a arăta că poate nu ne vădim tocmai dibaci în lucruri de publicitate, dar nici nu ne simţim un fel de sacrificaţi ai destinului, un fel de Fort Alamo, care-i sortit pieirii, la o margine de lume, şi vin invidatorii să ne gonească. Ceea ce apărăm merită să ne ţină în picioare.
Sunt lucruri care par contradictorii, dar, de fapt, închipuie un fel de oximoron cu adevărat revelator. Într-un vers de tinereţe de Lucian Blaga, „ctitor fii izvoarelor”, această şiroire radioasă a izvoarelor, ca o generaţie spontanee a culturii, se află captată în noima edificiului, a construcţiei, pe care o rezumă ctitoria. E un contrast numai aparent, ctitoria se justifică prin aceea că dă un caracter de legitimitate definitivă tocmai fierberii spontane a creativităţii.
Sînt lucruri care trebuie să ne îndemne a regîndi, ceea ce pare uneori uzat, în creativitate. În „Secolul 20” am publicat, ca într-un soi de concurs, mai multe variante ale unui text de Hölderlin, Amiaza vieţii. E vorba acolo, iniţial, de lebede care se scufundă cu creştetul în ape stagnante, şi cea mai neaşteptată traducere este a lui Blaga, care uneşte într-un contrast memorabil apa sacră şi trează. Contrast flagrant, dar de o bogăţie imensă. Există un element de luciditate permanentă, – asta-i apa trează –, în raportul nostru cu Eminescu; şi, în acelaşi timp, o sacralitate inerentă, pe care o verificăm încă o dată, surprinzător, în seara aceasta. Le mulţumesc tuturor celor care s-au ostenit să facă posibilă întîlnirea noastră şi care ne-au stat în preajmă cu eficienţă admirabilă, cu fidelitate aş spune filială, faţă de amintirea Doamnei Zoe, – în acest sens Rodica şi Radu Marinescu merită o menţiune călduroasă.
Pentru că vorbeam de contraste vitale, cine ar putea să ne aşeze sub semnul acesta mai puternic, mai generos, decît maestrul scenei, de atîtea ori admirat, Dorel Vişan. Ceea ce a întreprins domnia sa, în legătură cu postumele eminesciene, înseamnă un gest de o frumuseţe ireductibilă, sălbatecă aproape, care-l proiectează pe Eminescu la o mare înălţime. Cînd îl numeşte pe Shakespeare Divinul Brit, cînd îşi rosteşte, la adresa lui, o congenială fraternitate, pe care Doamna Zoe a studiat-o cînd a detectat în cutare sonet eminescian un muzical impuls dinspre Shakespeare, dinspre exemplul densităţii lui extraordinare, Eminescu desfide toate clişeele. Şi recitarea – un cuvînt prea sărac pentru ceea ce avem noi bucuria să auzim de la Dorel Vişan, această identificare în profunzime cu virtualităţile unei civilizaţii şi ale unui pămînt străvechi, trebuie să ne oblige. Să-i fim recunoscători meşterului care ne va face să vibrăm încă o dată de puterea nestăvilită a geniului eminescian.


La sfârşit, maestrul Dorel Vişan a ales partitura bătrînului Luca Arbore, în confruntarea lui sentenţioasă cu Ştefăniţă Vodă: „...voi sînteţi... eu am fost”. Marele portar al Sucevei reproduce vorbele testamentare ale lui Ştefan cel Mare şi Sfînt.

În sufletu-mi ca noaptea, în inima-mi bătrînă
Şi cartea ce acuma la ochi-mi s-a deschis
Mi-arată că în lume fui umbra unui vis.
Venit-am eu în lume cînd nouri groşi şi ceaţă
Îngreunau văzduhul cu neagra lor viaţă
Dar am trecut prin lume, un tunet falnic, sînt,
Şi-am curăţit dodată şi ceruri şi pămînt.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara