Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

focus România literara: Nicolae Balota:
Sub semnul lui Euphorion de Gabriel Dimisianu


Am scris în "România literară", prin anii '70, o cronică la o carte de Nicolae Balotă, Umanităţi, apărută atunci. Îmi construisem cronica, îmi amintesc, pe ideea că autorul denotă o puternică „vocaţie universalistă", însusirea care mi se păruse că-l exprimă cel mai bine, deosebindu-l (distanţându-l) de ceilalţi critici si eseisti din epocă.

Oriunde în textele sale era de perceput o propensiune către înalt, o deschidere către spaţii vaste culturale, acţiunea îndrăzneaţă, deşi liniştită, a unui spirit apt să proiecteze, să înserieze valorile, să le înscrie în filiaţii, să le încadreze conceptual şi istoric. Balotă străbătea calm, nu doar în acea carte, Umanităţi, ţinuturi de o ameţitoare diversitate, preocupat de autorii antici şi de cei din Renaştere, de clasicism, de epoca Luminilor, de romantici, de realişti, de protagoniştii avangardelor sau de exponenţii esteticii absurdului, de Jakob Burckhardt, de Goethe, de Rilke, de formele romanului românesc din secolul XX şi de artele poetice din acelaşi interval, de Urmuz, de Arghezi, de Philippide, de Călinescu, de toţi scriitorii români importanţi, vechi şi noi, peste tot Balotă simţindu-se acasă, în toate epocile şi în toate spaţiile de cultură. Să spun că am înşirat cu multe lacune domeniile pe care Balotă le-a cutreierat, din literatura noastră şi a glumii. Sunt mult mai multe.

În anii din urmă am găsit, în Caietul albastru, mărturisirile proprii referitoare la „universalism", văzut pe de o parte ca o expresie a unei conformaţii sufleteşti, iar pe de alta ca o expresie a unui ideal asumat, a unui program urmărit cu abnegaţie de Balotă încă din perioada primei tinereţi: „..era firesc ca la optsprezece ani să concep un ideal şi, în acelaşi timp, un program de viaţă leonardesc, acela al unui uomo universale. O minusculă ediţie italiană a scrierilor lui Leonardo da Vinci, cu litere atât de mărunte că azi nici nu le-aş putea distinge, nu părăsea niciodată buzunarul vestonului meu".

Însuşirea timpurie a idealului universalist îşi avea o explicaţie, de bunăseamă, şi în climatul de fervori culturale întâlnit de Balotă în mediul cerchiştilor, grupare din care a făcut parte ca unul din componenţii cei mai tineri. Negoiţescu, Doinaş Radu Enescu, Radu Stanca şi toţi ceilalţi prieteni erau „mari devoratori de cărţi", avizi de experienţe intelectuale capitale şi nu e o exagerare să se spună despre ei că idolatrizau cultura. Năzuiau să plutească în tăriile frumosului pur şi, în absolut, s-ar fi vrut debranşaţi de real, de terestritate, eliberaţi de „greul pământului" şi, uneori, în împrejurări binecuvântate, chiar au resimţit această senzaţie, consemnată de memorialist în Caietul albastru: „La plecare i-am petrecut până în Bulevard. Eram atât de euphorionici încât - asemenea fiului lui Faust şi al Elenei - pentru cele câteva sute de metri străbătuţi împreună, ne-am luat zborul ca unii care n-au greul pământului".

Cheia legendarei prietenii dintre acei tineri de la sfârşitul anilor '40 nu era totuşi numai culturală, era şi morală. Astfel şi-o reprezintă Nicolae Balotă atunci cînd meditează, în anii târzii, la cele trăite odinioară, adnotându-şi vechile însemnări, cântărind evenimentele scurse, comportamentele, gesturile apropiaţilor săi de altădată, extrăgând sensuri, concluzii, reproiectându-le în lumina atâtor experienţe consumate. „Euphorion s-a născut, scrie în 1998, sub semnul acestei prietenii, întemeiate, aristotelic, pe virtute. Cuvântul poate să pară azi teribil de demodat. La drept vorbind nici noi nu-l foloseam pe atunci. Poate doar eu, într-unul din eseurile mele morale în care încercam reabilitarea noţiunii de virtute. Dar nu este, socot, un cuvânt mai potrivit pentru a desena înalta ambiţie a prieteniei noastre. Desigur, nu vreau câtuşi de puţin să pretind că eram - conform moralei creştine - virtuoşi. Fiecare aveam păcatele noastre. Dar în prietenie investeam ce era mai valoros în noi. Nimic interesat, nimic pervers în prietenie sub semnul idealului euphorionic".

L-am cunoscut pe Nicolae Balotă prin 1965, cred, la „Gazeta literară", unde eram redactor. Ştiam că făcuse ani mulţi de închisoare politică, urmaţi de alţii de domiciliu forţat, iar acum revenea. La fel Dinu Pillat, Doinaş, Steinhardt, Paleologu, Caraion, Edgar Papu, Marcel Petrişor. Şi încă alţii, doritori toţi să reînceapă să publice, să revină în viaţa literară, în lumea scrisului din care fuseseră izgoniţi. Şi surâsul acestor oameni... Dar să-l las mai bine pe Nicolae Balotă să-l evoce, astfel cum a făcut-o în acelaşi fabulos Caiet albastru: „...acel surâs afabil, dezarmat, stânjenit, despre care aveam să ştiu mai târziu că e obişnuitul surâs chinuit al celor ce-au ieşit de curând din puşcărie, al celor ce-şi cer parcă scuze că există, de îndată ce am zărit acel surâs pe care nu ştiam atunci că, peste ani, aveam să-l port şi eu un timp... "

Reîntors la masa de scris Nicolae Balotă a recuperat iute ce pierduse, şi-a sporit imens opera, netulburat, s-ar spune, de vremuri. La 85 de ani, câţi a împlinit de cuând, este activ, este prolific, este plin de forţă. Ni s-a dat şansa, ni s-a dat privilegiul de a fi contemporanii săi.