Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Succesiune şi succes de Cosmin Ciotloş

Traiectoria de prozator a Florinei Ilis se conformează, oricât am încerca să nuanţăm situaţia, unei logici evolutive destul de simpliste. În sensul că fiecare nou roman e mai bun decât cel care l-a precedat şi mai puţin reuşit decât cel pe care, editorial, îl anticipă. Faptul e, deo­potrivă pentru autoare şi pentru critică, îmbucurător. Numai că, legităţile statisticii o spun, nu poate dura la nesfârşit. Cândva, poate la următorul volum sau poate la un altul, aflat încă în proiect, inflexiunile vor apărea, transformând banala liniaritate într-o bine articulată ierarhie. Cu alte cuvinte, transformând, adecvat, succesiunea în succes. Momentan, povestea intermediară a Che­mării lui Matei (2002) se află - valoric - deasupra Coborârii de pe cruce (2001) şi dedesubtul Cru­ciadei copiilor (2005).

Iar dacă este aşa, motivele sunt departe de a fi stilistice. Ca şi Tatiana Dragomir (nu demult readusă în atenţie prin publicarea Fotogramelor sub efigia Cărţii Româneşti) sau, adaug, ca şi Ştefania Mihalache (al cărei debut cu Est-falia creează îndreptăţite aş­teptări), Florina Ilis scrie, realmente, foarte bine. Frazele ei au, toate, o structură imposibil de confundat, acaparând o mulţime de voci descentrate şi înglo­bându-le violent într-un discurs indirect liber autodevorator. Nu există, pentru povestitorul din Chemarea lui Matei, plăcere mai mare decât aceea de a se cita pe sine în momentul când - mare atenţie! - îi citează pe alţii. De bună seamă, paginile Florinei Ilis reprezintă, pentru orice redactor de carte, o piatră de încercare, pentru că tentaţia de a suprima aluviu­nile e permanent contracarată de pepitele nara­tive pe care acestea le depozitează. Iată numai un exemplu, cules de undeva de la capătul romanului: "Ne apro­piem de satul în care, pe marginea şoselei, ne vom opri din nou, ca atunci când ea, căutân­du-mă pe mine, pe Matei, mi-a cerut s-o iubesc chiar acolo, Tabla indicatoare de pe dreapta şoselei îmi confirmă presupunerile, e chiar satul acela, Ar trebui să încetinesc viteza, se aude o voce înlăuntrul auzului meu, Dar auzul meu sufletesc aude altceva şi-mi întorc capul spre stânga, acolo unde, la volan, ea conduce maşina, Matei! îmi şopteşte chemându-mă duios, dar Matei, la volanul unui tir lung şi greu, încărcat cu marfă, grăbin­du-se să ajungă la destinaţie, apasă puternic pe acceleraţie şi, auzindu-se chemat pe covorul copilăriei sale, accelerează, angajându-se în depăşirea unui camion chiar într-o curbă pe care nu o prevăzuse, ignorând-o, Observă prea târziu maşi­na care-i vine din faţă şi, atunci, ca să evite impactul, trage de volan, făcând ca tirul să se încline mult înspre dreapta, apoi, ţinând volanul cu amândouă mâi­ni­­le, de parcă ar călări un cal cu aripi nărăvaş, aplecân­­du-se mult şi lipindu-se de grumazul lui puternic, îl îmbrăţişează strâns ca să nu cadă." (pag. 406) Mă văd nevoit să întrerup aici o frază, o singură frază, care - fără nici o ironie de-o parte sau de alta - l-ar face invidios pe Nicolae Breban.

Şi atunci, de unde vin, în Chemarea lui Matei, minusurile? Cel mai adesea, din subminarea tramei narative, altminteri excelente, care pune un informatician inadaptat în postura, deloc facilă, de intendent al conştiinţei. Părăsit - şi nu oricum - de singura femeie pe care o iubise, Matei se refugiază, previzibil, în lumea solipsistă a calculatorului. Rămâne, adică, la birou peste program, generează algoritmi sofisticaţi, colaborează cu sistemele de gestionare de date ale mai multor bănci. Un caz tipic în fond, cu atât mai interesant cu cât se suprapune imaginii pe care mentalul colectiv a ataşat-o, cu ochii închişi, practicanţilor unor astfel de meserii opace. Relaţia paralelă pe care, prin intermediul internetului, acesta ajunge să o dezvolte cu o necunoscută din Statele Unite nu face decât să confirme, şi ea, aceeaşi vulgată din jurul specialistului în IT.

Numai că lucrurile nu se opresc aici. Întâmplă­tor sau nu, lumea virtuală atrage după sine o lume simbo­lică. În care se amestecă, desigur, un substrat teolo­gic şi un superstrat estetic. Întregul roman întreţine, la o sumară analiză a numelor şi la o atentă parcurgere a faptelor, iluzii hagiografice. În exilul său nocturn la sediul institutului de calcul, el începe să primească vizitele unui tânăr niţel cam bigot. În primă fază interesat de portalurile care anunţă iminente descin­deri ale Fecioarei Maria, acesta ajunge să-i expună informaticianului teoriile sale pacifiste, întemeiate pe un soi de cult al matriarhatului. Femeia, spune el ferm, îl împacă pe om cu istoria. Iar argu­men­tul de care-şi leagă speranţele unul aşa-zicând zonal, Fecioara apărând de obicei, protector, în re­giunile în care urmează să se producă diverse conflicte militare.

Florina Ilis exploatează însă acest episod mărunt până la epuizare, cu efecte de cursivitate, evident, nu la fel de fericite. Căci, pe de o parte, ceea ce părea a fi romanul unei existenţe formalizate devine, pentru Matei, o teribilă investigaţie a propriilor constrângeri existenţiale. Iar pe de altă parte, consecinţa imediată a rătăcirilor micuţului iluminat e un confuz capitol al şaptelea, ocupat, mai mult decât ar fi fost indicat, de ilizibile liste de imagini revelatorii derulate pe un ecran de computer. Ca angrenaj, cele două modele, funcţionează armonios. O dată separate, decalajul de limpezime devine, în schimb, deranjant.

Până la urmă, dacă e să fim drepţi, o astfel de alunecare în mistica improvizată a feminităţii conferă un farmec surprinzător tatonărilor erotice de care Chemarea lui Matei e împânzit. Fiecare flirt la care asocialul programator se pretează, fiecare amintire recuperată din indefinitul spaţiu al iubirilor infantile, fiecare despărţire supusă analizei retrospective repetă, în mic, majora utopie religioasă. Nu e în intenţia mea să comit excese de interpretare a unor acte, în definitiv, frivole, ci să ajung treptat la mecanica intimă a gesturilor - după cum, nepotrivit, le numeşte chiar personajul narator - "mateiene".

Cunoscând-o, într-o misiune de serviciu, pe directoarea muzeului de artă local, Matei însuşi dă momentului o nefirească densitate simbolică. Că­sătorită cu un magistrat important, încă tânăra fe­meie e, iniţial, izolată într-o carcasă morală incasabilă. Nu peste mult, însă, jocurile seducţiei declanşate de o banală identitate electronică se preschimbă într-o adevărată aventură extraconjugală. Cu reguli adap­tate contextului, cu aluzii desprinse din pânzele mari­lor pictori, cu renunţări lipsite de temei şi cu gelozii ceva mai justificate. Supus atâtor bruşte schimbări de direcţie, timidul informatician capătă, din mers, o foarte democratică luciditate a senzuali­tăţii. Continuă să se vadă, pe ascuns, cu Ana Maria, dar nu omite să-şi frecventeze, calculat, fosta iubită şi nici să se afişeze, în medii mondene, cu nepoata propriului şef.

În fine, cancanuri care, din perspectiva cititorului profesionist, contează mai puţin. Ceea ce îi reuşeşte de minune Florinei Ilis - şi totodată ceea ce relativizea­ză meritele cărţii - este să-l facă pe inteligentul, dar destul de facilul Matei să se pună pe sine în pagină, să scrie, fără vreun ajutor din afară, întregul roman. Admiţând că, în genere, complexitatea sufle­tească nu cunoaşte restricţii elitare, că un ins ocupat zeci de ore pe zi cu comenzi numerice com­plet străine profanilor este, la rigoare, apt de rafinate procese interioare, o chestiune rămâne, totuşi, în suspensie. Fiindcă, oricâtă imaginaţie am investi în contururile acestui ales - sau, ca să fim precişi, chemat - nu-l putem înnobila cu asemenea performanţe de stil, culminând cu dedublarea, în scris, a celui care, în viaţă, e unic:
"Spunându-şi, fără remuşcări, că acum ar fi trebuit să fie după toate ceasurile din lume la biroul lui de la Institut, din noaptea asta, însă, totul avea să se schimbe, ştiu asta! Îmi torn cafeaua şi îmi aprind o ţigară, dar stomacul meu, inflexibil în exigenţele sale fiziologice, îmi transmite avertismente repetate, mă reped să înghit o felie de şuncă, îmi amintesc că nu sunt singur, că, dincolo, în cameră, în patul meu, doarme cineva! Matei nu mai e singur şi, în virtutea acestui fapt, nu se mai cuvine să mănânce singur! totul părându-mi-se, brusc, ciudat şi ireal." (pag. 193)

Naivitatea aceasta - scuzabilă şi onestă - din faza secundă a scrisului Florinei Ilis va fi depăşită, cu un cinism adult, în Cruciada copiilor. Acolo, talentul va fi, la timp, concurat de construcţie. Iar sinceritatea, de diplomaţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara