Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Suflete pierdute într-o cameră virtuală de Angelo Mitchievici

Chatroom (2010)
Regizor: Hideo Nakata. Cu: Imogen Poots, Aaron Johnson, Matthew Beard. Genul filmului: Dramă, Thriller. Durata: 97 minute. Produs de: Ruby Films. Distribuitorul internaţ ional: BIM Distribuzione.

Holden Caulfield, personajul cel mai cunoscut poate al lui J.D. Salinger, devenea simbolul unei adolescenţe rătăcitoare, friabile, nelămurite, căreia i se făcea purtător de cuvânt.

El işi dorea să fie The Catcher in the Rye, protectorul adolescenţilor rătăciţi şi rătăcitori in vastul labirint incomprehensibil al lumii. Ca şi o parte dintre eroii lui J.D. Salinger, adolescenţii din filmul lui Hideo Nakata au ceva friabil, incert, o hipersensibilitate, uneori o traumă ascunsă. Constituie ei expresia unei generaţii sau intalnirea lor in aceeaşi cameră este cu totul intamplătoare precum aceea pe o masă de disecţie a unei maşini de cusut cu o umbrelă? Sunt cinci excluşi care printr-un efect de sincronie se regăsesc alături sau participă la un carnval kharmic? Camera pe care o inchiriază, ca şi toate celelalte de pe acelaşi palier, sunt reale sau nu? De fapt, aici se află noutatea filmului realizat după piesa de teatru a Endei Walsh, care semnează şi scenariul. Camera in care se intrunesc cei cinci adolescenţi, William (Aaron Johnson), Eva (Imogen Poots), Jim (Matthew Beard), Mo (Daniel Kaluuya) şi Emily (Hannah Murray), există doar ca spaţiu virtual, un spaţiu care devine tot mai concret pe măsură ce lucrurile o iau razna.

Fiecare dintre cei cinci are o nesiguranţă pe care, odată fratria constituită, o divulgă pe chat. Prezenţa in acest mind game creează senzaţia de securitate, de spaţiu intim al confidenţelor şi şuşotelilor, de protecţie impotriva flagelului singurătăţii şi a răutăţii lumii reale. Dintre toţi, aparent Jim este cel mai instabil, poartă cu sine o traumă, faptul de a fi fost abandonat in copilărie, la grădina zoologică, in faţa ţarcului cu pinguini, de către tatăl său, un tată pe care nu a incetat să-l mai iubească chiar şi după ce s-a evaporat ca intrun număr ieftin de iluzionism din viaţa familiei. In Jim totul reclamă dezordinea, neliniştea, adolescentul vibrează ca o frunză in vant, se furişează in mulţime, privirile nu i se pot fixa pe ceva, orice contact uman il sperie. Limbajul trupului vorbeşte limba unei anxietăţi, a unei nevroze profunde, şi cu toate acestea Jim este un băiat frumos, longilin, cu o fineţe care nu trece neremarcată. Eva este mai degrabă posesoarea unei frustrări, rezultat al competiţiei de frumuseţe care se angajează intre ea şi colegele ei, camera ei virtuală fiind plină de dulcegării narcisice, de o policromie de acadea. Emily este fata docilă, inconjurată de dragostea părinţilor ca invelişul unui cocon prin care nu răzbat cacofoniile vieţii care se vieţuieşte. Fata are ceva debil, o neindemanare şi o ingenuitate spontane, iar camera ei virtuală este tapetată cu portretele marilor doamne falice ale epocii: Condoolezza Rice, Margaret Thatcher, Angela Merkel etc. Mo apare frămantat de faptul că este atras de sora in varstă de 11 ani a celui mai bun prieten, pedofilia nefiind o opţiune pentru el. Şi cum ar putea fi, cand ceea ce simte el este dragoste?

Cel care iniţiază şi conduce jocul, William, pare cel mai stăpan pe sine. Aparent, proiectul lui, ca al oricărui tanăr furios, este de a da foc lumii ca să-şi aprindă o ţigară de la incendiu, adulmecand fumul de cenuşă al actului gratuit. El iniţiază o terapie de grup, devine consultantul fiecăruia dintre cei patru prieteni. Reţeta este simplă, răzvrătire acolo unde intalneşte pasivitate, in cazul lui Emily; sinceritate riscantă, acolo unde tăcerea este mai indicată, pentru Mo; răzbunare, acolo unde frustrarea o solicită, cu Eva şi pentru Jim, ceva mai mult. Jim il atrage pentru că că asupra lui işi poate exercita deplin strategiile manipulative şi pentru că Jim reconstituie ceva din propria sa situaţie, sau cel puţin aşa crede. In fapt, William este cel care inchide in sine un dezechilibru profund. In Jim, el plasează propia sa lipsă de stimă faţă de sine, care se reflectă ca ură impotriva propriei sale familii, fiecare dintre membrii acestei familii avand o poveste de succes: Grace Roulins (Megan Dodds) este o scriitoare reputată, Ripley (Richard Madden), fratele său, are succes in profesia lui, iar tatăl lui pare un om pe deplin realizat. Filmul debutează tocmai cu inchiderea unei sesiuni terapeutice, din care William nu iese catuşi de puţin vindecat. Ca şi Billy, din Billy Liar (1963) al lui John Schlesinger, William şi-a construit propria ficţiune ipsativă, propria fantasmă-psihedelică necrofagă care-i devoră mintea, iar filmuleţul de animaţie scos de el despre propria familie exceleză prin notele macabre purtand stigmatul unei servituţi patologice deghizate in sarcasm. Billy alegea in faţa oricărei impliniri a confruntării cu realitatea evaziunea in ficţiunea sa imbrăţişată afectuos. La fel, William alege să-şi cultive obsesia, şi mai mult decat atat, să o reproiecteze asupra lui Jim ghidat pas cu pas spre sinucidere. Opera lui William se vrea tocmai această sinucidere asistată a lui Jim pe care trebuie pană la urmă să-l intalnească pentru a-i da un pistol. Sinuciderea este actul de răzbunare supremă impotriva propriilor părinţi, ţine de dorinţa sa de a-i răni cu orice preţ. Cine sunt aceşti părinţi? Părinţii lui William precum şi cei ai lui Emily sunt nişte părinţi minunaţi, mama lui Jim nu este mai puţin o femeie deosebită, iar tatăl nu a lăsat in urma sa o amintire respingătoare, ci dimpotrivă. Şi in celelalte două cazuri, nimic nu revendică anormalitatea, nesiguranţa, abuzul. Aceste stări se găsesc in aceşti tineri care, ca şi cei din Elephant (2003) sau Paranoid Park (2007) ale lui Gus Van Sant, trăiesc pe alte coordonate, alienante, intr-o lume proprie, fabulatorie, căutand răspunsuri la intrebări neclare. Părinţii, oricat de buni, de indatoritori, nu mai posedă codul de acces al acestei lumi hermetice, abisale, a unor sensibilităţi contrariate sau doar aşteptand să fie bruscate.

Pentru Hideo Nakata, metafora acestei lumi adolescentine a devenit spaţiul virutal al chatului, al intalnirilor decorporalizate, ale unor identităţi spectrale tatonandu-se prin tentaculele timide, retractile, proiectandu-şi suferinţele şi anxietăţile in trupul de biţi ai Matrixului neuronal. Regizorul japonez se intalneşte aici cu sensibilitatea unei noi lumi adolescentine, a unor noi forme de comunicare şi a unor alte intrupări ale alienării tinerilor pe care o exprimă competent in romanele lor Haruki Murakami . a se vedea Pădurea norvegiană . şi Ry. Murakami . a se citi In supa Miso. Poate nu intamplător cuplul adolescentin, frate şi soră, din filmul lui Gaspar Noe, Enter the Void (2010), se pierde intr-un Tokio psihedelic animat pană la nebunie de carnvalul de iluzii tulburătoare al amfetaminelor. Chiar dacă pentru Jim nu există niciun Holden Caulfield, prietenii săi virtuali acţionează la unison pentru a-l salva contracarand scenariul sinucigaş proiectat cu o inteligentă perfidie de William. Acesta din urmă se va sinucide in locul lui pentru a se reintoarce in acel spaţiu virtual, al chatroom-ului, un hotel plin de glasuri şi ecouri, aşa cum Jack Torrance se intorcea in Hotelul Overlook populat cu fantasmele atroce ale unui alt timp. Remarcabil la acest film este felul in care toate aceste intalniri virtuale vibrează luminescent, nevrotic, cum absenţele, glasurile se transformă in prezenţe. Semicorporalitatea protagoniştilor presupune contactul diafan al mind game-ului, al iluziilor, lizibile in schimbul de replici. Punerea in prezenţă, o iluzie şi ea, are ceva trist ca atingerea imposibilă printr-un geam de sticlă a două maini care băjbaie una după cealaltă. Tot in chatroom, demonii lui William deghizat in arhanghel intunecat il vizitează, fantasmele prind chip, devin adevărate pentru cel care intră in lumea lor. In final, el este cel care parcurge coridorul gol al imensului spaţiu alveolar, in timp ce luminile se sting in urma lui una cate una.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara