Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Reacţii imediate:
Sunetul literaturii bune de Alex. Ştefănescu

Adrian Popescu este poet. Este chiar poet şi chiar este poet. Cuvântul s-a devalorizat prin folosirea lui uşuratică. În România câteva mii de autori de versuri care nu spun nimic cititorului (constituindu-se într-un "zgomot de fond" al vieţii culturale, la fel de irelevant ca monoton-stridentele claxoane de pe stradă) se consideră sau sunt consideraţi "poeţi". Dar poeţii sunt rari, foarte rari, iar printre ei se numără în mod sigur Adrian Popescu.

Adrian Popescu este poet nu numai când se aşează, sacerdotal, în jilţul de aur al poeziei, ci este poet mereu, chiar şi când completează un formular la administraţia financiară. El rotunjeşte într-un anumit fel cuvintele, le caligrafiază, le transformă într-o muzică ademenitoare. Dulce ca mierea nu e glonţul patriei. Dulce ca mierea e limba română folosită de Adrian Popescu în versurile sale.

Cărţile de poezie pe care le-a publicat până acum (Umbria, 1971, Focul şi sărbătoarea, 1975, Câmpiile magnetice, 1976, Curtea Medicilor, 1979, Suburbiile cerului, 1982, O milă sălbatică (antologie), 1983, Proba cu polen, 1984, Vocea interioară, 1987, Călătoria continuă, 1989, Pisicile din Torcello, 1997, Poezii (antologie), 1998, Fără vârstă, 1998, Umbria (antologie), 2000, Drumul strâmt, 2001) însumează multe sute de pagini, dar nimic nu se repetă, nimic nu anunţă blazarea. La sfârşitul anului trecut, în preajma sărbătorilor de iarnă, înzestratului scriitor din Cluj i-a apărut un nou volum de versuri, Dimineaţa în Forul roman, care cucereşte tocmai prin această candoare inepuizabilă, prin sentimentul pe care îl creează că autorul redescoperă cu fiecare nou poem poezia.

Despre ce scrie Adrian Popescu? Despre orice. Sau se mai poate răspunde într-un fel. Scrie mereu despre unul şi acelaşi lucru: despre bucuria de a trăi, exprimată cuviincios. Poetul este un spirit religios, care şi-a îmblânzit de multă vreme propria fiinţă, învăţând-o să se supună cu seninătate ordinii divine şi regulilor înţelepte făcute de oameni. Bucuria sa de a trăi nu este sălbatică (numai mila este sălbatică în poezia lui Adrian Popescu), ci calmă şi uşor melancolică. Remarcabil este şi umorul din această poezie, un umor de de idei, plin de graţie. Adrian Popescu are, în faţa iraţionalităţii lumi, mişcarea elegantă a toreadorului care fandează la fiecare năpustire a taurului şi îl lasă să ia în coarne o fluturare de pânză roşie.

Volumul Dimineaţa în Forul roman de deschide cu un poem care are exact acest titlu, dar şi o variantă de titlu bizară, menţionată între paranteze: Musca. Ce legătură poate fi între insignifianta muscă şi grandiosul For roman? Ei bine, musca nu numai că trece bâzâind prin poem, dar este chiar personajul principal al poemului. Ne aducem aminte ce semnifica musca la Geo Dumitrescu. Plictiseala. ("O muscă, plictiseala?, se plimbă pe tavan..."). La Adrian Popescu musca este viaţa însăşi, într-un regat al morţii. Toată cultura poetului, care ştie atât de bine, din cărţi, ce s-a întâmplat cu milenii în urmă în forul roman, încât i se pare că are amintiri de atunci, cade pe un plan secund când îşi face apariţia această insectă banală:
"Aer rece, mortuar, iar deodată/ Musca. VIE./ Nu fluturele cap de mort/ Ea, pe un fel de şotron,/ cu aripi de smoală,/ un sol din Ereb."
Urmează un şir de întrebări şi de presupuneri (în legătură cu sursa de hrană a muştei) desfăşurate amplu, ceremonios, în binecunoscutul stil de "dizertaţie" al lui Adrian Popescu:
"Cu ce se hrăneşte aici,/ unde sânge nu mai curge,/ carne de berbec,/ cu măruntaiele scoase,/ pe care le iau flaminii,/ preoţii templului,/ nu mai miroase.// Ce hoit o fi găsit, unde,/ pe la Cloaca Maxima,/ pe gunoaiele din fostul Campo Vaccino,/ loc de păşune, maidan,/ depozit liber de piatră antică,/ cum povesteau cu veacuri/ uimiţi pelerinii/ veniţi la Jubileu?// A descoperit ea ceva,/ din piatră nu trăieşte,/ ca viermele vremii din Maramureş,/ care scrie un fel de traseu, o galerie/ pe burta pietrelor,/ unde nu răzbate raza luminii.// Sau are drum deschis la morţii/ ce mai trăiesc, din Urbe,/ la casele modeste de unde/ începe Via Urbana,/ în Suburra, mai jos de Via Cavour,/ unde cobori trepte strânse/ pe lângă intrarea la staţia de metrou,/ să intri în barul cunoscut/ cu fotografia ilustrului comedian.// Nu cred c-o ţin puterile până la Coloseum/ să sugă lacomă sângele din crăpăturile arenei,/ oricum Crucea din Mijloc,/ unde au fost masacraţi creştinii,/ ar alunga-o.// Prăvăliile acelea vechi le caută,/ în care se vând scaune/ sau mese de răchită,/ unde vin umbrele la vecernie,/ să mai schimbe o vorbă cu strănepoţii lor,/ ori cel puţin să le inspire/ frica de scurtimea vieţii strălucitoare/ din Cetate.// Musca e nelipsită din atelierele/ meşteşugarilor dintotdeauna/ ieri fierari, azi mecanici auto,/ cei care au deschise/ spre forfota stradală/ uşile;/ ea intră nepoftită, pleacă greu,/ poate mai ciupeşte şi azi ceva.// Are musca un blid pe pervaz,/ un hoit de pisică în curte,/ printre frunzele gardului de pitosforo,/ un dulap cu togi, sau peplumuri,/ pe Via Leonina?// Cum de nu-şi prinde aripile atunci/ în tăbliţa de ceară de pe masă/ unde adastă stiletul de scris/ testamentul unui om care/ deja miroase a mort.// Cum miroase moartea?"

Discursul liric este, după cum se vede, o ţesătură de aluzii culturale, de ironii discrete, de nostalgii şi de spaime. El captează multiplele moduri de a fi ale unui poet inventiv şi cultivat, extraordinar de talentat şi tocmai de aceea lipsit de emfază în folosirea talentului. Poemul este antologic, dar în sumarul cărţii figurează multe alte poeme la fel de frumoase (unele de o frumuseţe neagră), ca Vara moartea coseşte cu spor, Invitat la un seminar, Inima să-ţi fie, Republica marilor castori, Mâna Domnului, Brad cu promoroacă, Corbul Sfântului Benedict, Băncile.

Recent, lui Adrian Popescu i-a apărut şi o carte de publicistică, Academia de pe Gianicolo. Prima parte a cărţii, Teme romane, cuprinde însemnări făcute sub impresia a ceea ce poetul a văzut la Roma, iar cea de-a doua, Memoria fericită, comentarii asupra unor volume de poezie, proză, istorie etc.

Adrian Popescu valorifică inteligent şi cu responsabilitate călătoriile sale în Italia. De data aceasta, el supune atenţiei cititorilor, cu precădere, informaţii de mare interes referitoare la Societatea Academică Română, pe care români iluştri, expatriaţi după instaurarea comunismului în România, au înfiinţat-o (în 1957) şi au frecventat-o (până în 1970, după care instituţia s-a mutat la München), pentru a contribui la păstrarea identităţii culturii naţionale în condiţii istorice tragic-nefavorabile. Condusă de monseniorul Octavian Bârlea şi menţinută în funcţiune de italienistul Mircea Popescu, societatea i-a numărat printre membrii ei pe Mircea Eliade, Vintilă Horia, Monica Lovinescu, Alexandru Mircea, Eugen Lozovan. Autorul volumului Academia de pe Gianicolo reproduce documente din arhiva lui Mircea Popescu care a fost (până în 1975, când din nefericire a murit, regretat de Mircea Eliade şi de alţi reprezentanţi de seamă ai exilului românesc) redactor al periodicului Revista scriitorilor români. Printre altele, sunt puse la dispoziţia cititorilor, în premieră, două scrisori ale lui Mircea Eliade, revelatoare în multe privinţe. Iată un extras:
"Văd că vorbeşti de un nr. IV şal Revistei scriitorilor români, n.n.ţ, dar nu-mi ceri colaborarea. Dacă ai prea mult material, mă supun, dar îmi pare rău. Pe de o parte, pentru că mi-ar fi plăcut să fiu prezent în toate fascicolele revistei noastre (îi spun Ťa noastrăť pentru că mă consider înainte de toate scriitor - şi încă scriitor român); pe de altă parte, pentru că am o nuvelă care-mi place grozav. [...]

Mi-a plăcut mult ce ai scris despre G. Călinescu. L-am cunoscut doar în treacăt, nu ne-am înţeles niciodată, dar l-am admirat întotdeauna, chiar atunci când mă exaspera!"

Comentarile critice din a doua secvenţă a cărţii se citesc, şi ele, cu interes, şi nu numai cu interes, ci şi cu un fel de voluptate, datorită artei lui Adrian Popescu de a-i portretiza expresiv pe autori şi de a le caracteriza mătăsos-sintetic scrisul. Un posibil exemplu îl constituie textul consacrat lui Ion Mircea:
"Adolescentul pe care l-am cunoscut, prin '65, suplu, fermecător, cu un pulovăr alb, spuma laptelui, poet care avea de pe atunci un ton oracular, este azi un autor contemporan important. La Echinoxul tinereţii noastre clujene, vocea sa, inconfundabilă, prin profunzimea ei fascinant-misterioasă, a vibrat în cenaclul de la Filologie sau la concursurile studenţeşti de la Bucureşti, unde avea, are, mulţi admiratori.";

"Volumele şlui Ion Mircea, n.n.ţ se succed la intervale relativ mari, probând grija pentru rostirea esenţializată, cultul expresiei, ermetice deseori, foarte condensate, nostalgia originarului, exigenţele unui eu netranzacţional, un fel de distincţie aristocratică a celui care se simte alesul poeziei."

Indiferent dacă scrie versuri, sau însemnări de jurnal, sau comentarii critice, Adrian Popescu scrie bine şi atrăgător. El ne ajută să ne aducem aminte sunetul literaturii bune într-o epocă literară dominată de vacarmul celor lipsiţi de talent.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara