Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Prin anticariate:
Sunetul muzicii de Simona Vasilache

Probabil că cel mai cunoscut - şi aproape tot pe-atît de nesuferit, în bună parte din cauza supra-tocirii lui şcolare - titlu muzical de la noi este Concert din muzică de Bach. Apariţia lui marchează, între războaie, o opţiune. Nu pentru muzica de fond, susţinînd discret calme existenţe burgheze, pentru care seratele cu pian sînt maximul de infuzie artistică la care pot spera, ci pentru o muzică bolnavă, de decor neurastenic, o muzică verde-fiere, moştenită direct de la Bacovia. Muzica de cafenea, asociată oriunde aiurea cu după-amiezele de Kaffe und Kuche, în care ce se poate întîmpla rău, îşi păstrează, la noi, pînă la o eventuală reabilitare, eticheta cîştigată în simbolism: o muzică barbară, a locurilor pustii, unde nebunia devine poem simfonic.
Înainte, în jumătatea romantică a secolului, muzica a fost, mai ales, una de luptă. Marşurile pe care înaintau curcanii lui Alecsandri, jelaniile străbătute de un paradoxal fior mobilizator, la Goga, cîntecele de vitejie ale lui Coşbuc dau tonalităţile unei veritabile fanfare literare. Între muzica de tobe şi cea de clavir, între bubuitură şi strangulare scîrţîită, numai bună de întins nervii măcinaţi de ploi, depresii, astenii, singurul intermezzo liric îl asigură, bunăoară, Şt. O. Iosif, cu nişte muzici pastorale, de talăngi şi tilinci, de buciume şi de tulnice. Oricum, nimic mai mult decît un decor.
Muzica îşi cîştigă o glorie trecătoare şi, după aceea, ironizată des, cu instrumentalismul lui Macedonski. O muzică de clopot, la a cărei măsură trebuia să se conformeze poezia. Undeva peste, în sferele îndepărtate ale non-înţelegerii, unde muzica, deşi respinge - "castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gîndire!" - tot ce ţine de impurele senzaţii, se transmite tot printr-un fel de senzorialitate, e filozofia muzicală a lui Barbu. O filozofie, de fapt, supramuzicală, ca gasteropodele. Muzica de prăbuşire, de "înşurupare", însoţeşte, jazz metafizic, nunţile necesare.
De aici, şi din cîte-un Morgenstimmung rătăcit într-o literatură altminteri pragmatică, părînd a ţine, în ciuda poporului ei, cu furnica, nu cu greierele, ies romanele muzicale. Puţine la număr, definind, fiecare, cîte o nişă, în felul ei, altminteri decît dramele fiziologizante ale Hortensiei, însoţite de discrete partituri funerare.
Primul, deşi nimic din titlul lui nu o spune, e Craii de Curtea Veche, o poveste cantabilă, cu ritm şi măsură, cu dodecafonii cu schepsis, la care rezistă doar connaisseur-ii. Nu degeaba Domnişoara Hus, o piesă ciudată, onomatopeică în exactitatea ei, rimează cu el. Şi alexandrinii perfecţi pot fi oricînd elemente de reconstituire a unei uriaşe partituri pulverizate, înghiţite de text. Din el, din interiorul cuvintelor forţate să recompună ordinea uitată a notelor, iese o muzică fosforescentă, subacută şi rece, dar atingînd, cîteodată, insuportabile intensităţi. Acelaşi principiu, cu deosebirea că, în ele, faptele se calmează de tot, lăsînd textul să-şi facă, superb, mendrele, e de găsit în Ingeniosul bine temperat sau în Cvintetul melancoliei.
Bucăţi muzicale, dramatizînd pe seama decadenţei pe care, aproape întotdeauna, la noi, muzica o anunţă sau o însoţeşte, sînt istoriile de mahala, de la Foc în hanul cu tei la Domnişoara Nastasia.
Literatura noastră n-a crescut, se vede, cu Muzicanţii din Bremen. Recuperările nu sînt, totuşi, puţine, iar sistematizarea lor, răscolind anticariatele după partituri e, fie şi pe sărite, un efort necesar, poate nu avant toute chose dar, în orice caz, la urma urmei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara