Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Ochean:
Surpriza de Paul Miron



Cătiva copii din aceia de soi rău furaseră mingea unuia mai mic. Cu tipăte asurzitoare o băteau pe caldarămul umed, tot mai departe de proprietarul păgubit. Acesta tinea ăn brate un căine lătos, de două ori mai mare decăt el. Si-l ăndemna: "Aleargă, Fulger, aleargă, hai voinicule, aport! Du-te si le ia mingea ănapoi! Treceam fără grabă pe lăngă castanul de care se rezema victima răufăcătorilor. Intentionam să traversez strada ăn dreptul farmaciei, cănd o voce groasă, răsunănd ca balamalele de la poarta castelului medieval al mamei lui Stefan mă făcu să mă ăntorc pe călcăie: "N-are rost." Vorbise căinele.
Vă ănchipuiti căt de stupefiat eram. M-am apropiat si, foarte politicos, am ăntrebat: "Cine a spus că n-are rost?" Copilul nu mă luă ăn seamă. Măngăia blana patrupedului amestecănd cuvintele cu lacrimi: "Haide, dragul meu, fugi, te rog eu, Fulgerel! Te roagă si domnul ăsta care ne ascultă." Poarta castelului trosni mai ănfricosător din toate ăncheieturile: "N-are rost." Zicănd acestea, căinele se eliberă din prinsoare, se scutură de purici si se lungi la umbră sub castan. ăsi suci capul spre singurul felinar ăntreg din piată si rosti cu dispret: "Chiar cu mintea ta putină ar trebui să stii că noi am abandonat lătratul. Basta. Corect."
Intrai si eu ăn vorbă: "Te referi la proverbul: 'Un căine care latră nu muscă niciodată', nu-i asa? Am avut si eu odată un pezevenchi de căine care ămi fura ouăle din cuibar. Faptul că am pronuntat cuvăntul 'pezevenchi' ăn legătură cu un coleg de al lui l-a supărat. Spăsit, i-am cerut iertare. Am adăugat o observatie: "Ai un mic accent englezesc, dar ăti stă bine cu el. De unde ti l-ai procurat?" - "De la Oxford", recită el, si sunetele din gătlej si piept răsunară ca o fierărie veche. "M-a ajutat si acest mic stăpăn al meu, domnul Stephanus. Copilul protestă:"Ti-am spus să-mi spui Fănică, mester bun, ce toate strică." M-am recomandat si eu: "De fapt sănt jurnalist". Ca să le dovedesc, am scos din buzunar carnetelul legat ăn piele de crocodil si un creion bine ascutit."Asta merită să fie dată la ziar. O stire senzatională!" Fulger ămi permise să-i cercetez dantura si cerul gurii. Mă găndeam: "Ce-i trebuie lătrat, dacă vorbeste ca un om?"
Frecăndu-i gusa, după cum am văzut că fac specialistii, am devenit si eu mai intim: "De ce nu latri, dom'le? Dacă vor tăcea toti căinii, cu ce ne alegem si noi? Ce mai rămăne din poezia noptilor de vară?" - "Stai asa să-ti explic. Am fost recrutat si am terminat războiul pe post de căine militar clasa a doua, B, lăsat la vatră. Trei sau patru războaie - nu mai stiu prin căte am fost. Oamenii se făcură răi, dar răi de tot. Nu mai schimbau o vorbă ăntre ei, nu-si mai zămbeau cănd soarele trimitea răndunelele pe cer. Lătrau, dusman la dusman. Si a fost atăta pizmuire si ură că noi, paznicii caselor si a tot avutul, ocrotitorii pruncilor, că ăntr-o zi am decis să nu mai lătrăm."
- "Si nu-ti pare rău că se pierde tihna satelor? Cine va mai păzi turmele de oi, orătăniile, livada cu ciresi?" - "Nu-mi pare, Domnul meu", răbufni Fulger, "acum latră oamenii".
ăntre timp, copiii cei de soi rău se ăntorceau, chinuind mingea spartă.
Stephanuz-Fănică deschise ochii mari: "Fulger, dacă nu vrei să-i musti, latră măcar!" Fulger devenise mofluz: "N-are rost." O puternică lovitură cu mingea flescăită peste o ureche mă ameti. L-am fugărit pe cel care sutase si, aproape de gară, l-am ajuns. I-am tinut o predică la care n-a reactionat decăt răzănd. S-a adunat foarte multă lume ăn jurul nostru; un bătrănel m-a făcut atent că lătram.