Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Surprizele selecţiei de Sorin Lavric


Multora dintre cititori cărţile de popularizare a darwinismului le sună incomod şi iritant. E în ele o voinţă de a-i rupe de obişnuinţe şi de a le aminti că Dumnezeu, creaţia şi providenţa sunt vorbe goale, încît a le citi cu inima uşoară e peste puterile lor. Şi, în loc să le cerceteze cu curiozitatea spiritului dornic de a se cultiva, le străbat cu stenahoria crescîndă a celor care se simt agresaţi. De aceea, deşi sub unghiul competenţei cărţile de acest fel sunt ireproşabile, sub cel al moralului ele sînt resimţite ca demolatoare.

Genul acesta de tomuri care te informează demoralizîndu-te are ca efect risipirea iluziilor. După ce le-ai citit, îţi vine foarte greu să-ţi mai păstrezi optimismul în privinţa unicităţii omeneşti. Cum să mai ai naivităţi în privinţa lui Adam cînd ştii că linia filogenetică din care a apărut trece prin viermi, năpîrci şi batracieni?

De aceea, chiar dacă darwinismul nu e o teorie pe care s-o poţi ignora, e puţin proabil ca un credincios, citind cartea lui Dawkins, să aibă parte de dureroase frămîntări interioare. Iar cauza nu stă în lipsa de inteligenţă cu care a fost scrisă - Dawkins e unul din cei mai avizaţi specialişti contemporani în materie de selecţie naturală -, ci în amănuntul că autorul britanic face apel la raţiunea şi înţelegerea cititorului, virtuţi care, puse în regim de concurenţă cu vîna credinţei, nu au nici un sorţ de izbîndă.

Iar cel care ştie foarte bine acest lucru este chiar Dawkins. Anticipînd că are de înfruntat reţinerile atîtor adepţi ai creaţionismuui, zoologul de la Oxford, înainte de a prezenta trăsăturile principale ale teoriei selecţiei naturale, îşi pregăteşte paşii cu migală de strateg abil, trecînd în revistă motivele obişnuite care îi îndeamnă pe oameni să fie reticenţi faţă de teoria darwinistă.

Trei sunt motivele pe care Dawkins le găseşte răspunzătoare de opacitatea oamenilor la ideile darwiniste. Primul motiv este legat de noţiunea de întîmplare. Ni se pare nefiresc ca modificări întîmplătoare survenite în structura noastră genetică să fie conservate şi transmise la urmaşi doar pentru că se dovedesc utile în supravieţuire. Totul aduce cu o loterie a hazardului în care întîmparea fericită e selectată şi transmisă mai departe. Al doilea motiv ţine de tiparul de înţelegere a minţii noastre. Creierul nu e făcut să priceapă decît fenomene care se petrec într-o scară a timpului care să fie pe măsura duratei vieţii omeneşti. În schimb, cînd avem de-a face cu evenimente care se derulează extrem de lent, de-a lungul a milioane de ani, putinţa de orientare a creierului dispare. Intuiţiile noastre dau greş şi jocul probabilităţilor ne depăşeşte. Al treilea motiv priveşte psihologia. Suntem obişnuiţi să gîndim viaţa în perspectiva unui proiect cu orientare finalistă. Altfel spus, omul nu poate vedea lumea decît prin ochelari teleologici. Tot ce există trebuie să aibă o raţiune de a fi, un scop căruia să-i slujească şi, implicit, un proiectant care a adus pe lume scopul. De aceea, ni se pare aiuritor ca fenomenul acesta de o complexitate şi un rafinament frizînd miraculosul - e vorba de viaţă - să nu aibă un proiectant iniţial şi un scop ultim. Că viaţa este absurdă nu poate încăpea în premisele gîndirii noastre. E mai comod şi mai consolator să credem într-o divinitate creatoare a lumii decît într-un mecanism orb şi necruţător cum este cel al selecţiei naturale. Pentru Dawkins, ceasornicarul al cărui nume este Dumnezeu ori nu există, ori dacă există, e orb. Lumea nu are scop şi nu serveşte nici unui plan. Ea există pur şi simplu în virtutea unor legi care nu sunt deloc filantropice. Iată de ce darwinismul, dacă e acceptat în ultimele lui consecinţe, e demoralizator şi nemîngîietor. Îţi închide perspectivele şi te reduce la condiţia bicisnică de urmaş al pahidermelor. Şi tocmai acesta e motivul pentru care oamenii îl resping îndeobşte.

Dawkins e un om de ştiinţă de factură clasică. Pentru el, orice fenomen poate fi explicat în chip raţional. Riguros vorbind, nu există mistere cu neputinţă de elucidat. Miracolul e doar un cuvînt pentru ceea ce încă nu şi-a găsit explicaţia.

Temele lăsate în suspans de Dawkins sunt în număr de trei: originea vieţii, sensul constructiv al selecţiei naturale şi golurile existente în ramurile arborelui genealogic. În primul rînd, darwinismul nu poate explica felul cum a apărut viaţa pe Terra, ipotezele care îşi dispută azi întîietatea (cu precădere, teoria supei primordiale) putînd fi acceptate sau respinse cu egală îndreptăţire. Cert este că, în laborator, viaţa nu poate fi creată prin experimente chimice. Într-un cuvînt, saltul de la nivelul anorganic la cel organic nu poate fi reprodus de specialişti. Se pare că saltul acesta presupune un fenomen a cărui improbabilitate de apariţie este atît de mare că scepticii văd aici marea dovadă a intervenţiei divine. Pentru Dawkins, fenomenul acesta atît de improbabil al apariţiei vieţii, chiar dacă s-a petrecut numai o singură dată în trecut, a apărut din cauze naturale.

În al doilea rînd, de vreme ce mecanismul selecţiei nu are alt scop decît asigurarea supravieţuirii şi a reproducerii formelor de viaţa, el nu are direcţie depistabilă. Viaţa evoluează în ea însăşi în virtutea unei goane lipsite de finalitate. Şi dacă scopul lipseşte, atunci nu poţi spune că există progres în cadrul peripeţiilor vieţii. E o desfăşurare în gol a unor tendinţe de supravieţuire, atît şi nimic mai mult. Şi totuşi, concurenţa dintre specii duce la o îmbunătăţire treptată a echipamentului biologic cu care indivizii fiecărei specii sunt înzestraţi. Îmbunătăţirea aceasta duce treptat la închegarea unei direcţii de evoluţie, ca şi cum procesul orb al perpetuării vieţii începe să capete sens. Sensul e dat chiar de forma arborelui genealogic: de la simplu la complex, de la rudimentar la tot mai perfecţionat. Rezultatul e uimitor: viaţa nu are sens, dar, odată declanşată selecţia naturală, ea nu poate duce decît la apariţia inteligenţei.

În fine, arborele genealogic suferă de lipsuri în verigile de legătură: lipsesc trepte intermediare între fosile sau apar derivaţii pe care liniile filogenetice nu le cer. Soluţia, spune Dawkins, stă în adoptarea unui viziuni graduale. Evoluţia înseamnă acumulări lente şi mici, în nici un caz salturi sau catastrofe biologice în urma cărora s-ar ajunge la căscarea unor goluri în suita formelor de evoluţie. Golurile care apar ţin de lipsurile arheologice, nu de apariţia unor salturi inexplicabile în cursul evoluţiei.

Din păcate, sunt două locuri în carte unde simţi că omul de ştiinţă pleacă spinarea în faţa ideologiei. E ca şi cum o carte atît de onestă ca Ceasornicarul orb e umbrită de intruziunea propagandei. Primul loc se află chiar în prefaţă, unde e neplăcut să vezi cum un spirit de elită ca al lui Dawkins, un fel de paladin care nu se dă în lături să se lupte cu cei mai sofisticaţi apărători ai creaţionismului, cernînd argumente, cîntărind nuanţe şi analizînd obiecţii - cum un asemenea luptător bate în retragere de îndată ce e pus în faţa ifoselor feministe ale publicului occidental. Căci atunci cînd simţi nevoia, chiar în preambulul cărţii, să te scuzi că, în limba engleză, convenţia morfologică face ca pronumele masculine să fie folosit mult mai des decît cele feminine şi că la mijloc nu e vorba de o intenţie de discriminare, ci pur şi simplu de structura limbii în care scrii, cînd faci asta nu trebuie să te miri că îţi pierzi jumătate din autoritatea morală pe care ai cîştigat-o descriind subterfugiile la care se pretează prelaţii Bisericii în încercarea de a respinge darwinismul. Cum Dumnezeu un savant atît de fin a putut fi adus în asemenea hal de timorare ideologică? Să te lupţi cu adepţii lui Hristos şi ai Bisericii, şi apoi să te ploconeşti în faţa unor mofturi de fuste virilizate e semn că o năucitoare propagandă poate intimida pînă şi pe geniile cele mai verticale. Contemplînd piruetele justificatoare ale autorului, cititorul încearcă senzaţia stînjenitoare pe care i-ar da-o un gladiator care, pregătindu-se să se lupte cu zimbrii, începe prin a se gudura spăşit în faţa ţînţarilor. Vulnerabilitatea lui Dawkins e patentă şi lasă un gust amar.

Al doilea semn de cedare tactică priveşte problema darwinismului social. Dawkins susţine că selecţia naturală este valabilă oriunde apare fenomenul vieţii, la toate speciile, rasele şi încrengăturile ("Putem susţine cu temei că darwinismul e valabil nu numai pe această planentă, ci şi în orice loc din univers unde s-ar putea găsi viaţă"- p. 8) pentru ca apoi, ajuns la specia umană, să-şi retracteze ideea, afirmînd că, în cazul omului, selecţia naturală îşi schimbă datele fundamentale. Cauza palinodiei nu e de căutat în descoperirea unor indicii care arată că omul nu se supune selecţiei naturale, ci în faptul că, acuzat de rasism după publicarea altei cărţi, Gena egoistă, Dawkins caută să preîntîmpine învinuirile de acest fel. Dar problema de principiu rămîne: ori viaţa evoluează pretutindeni după regula conservării mutaţiilor genetice care se dovedesc utile adaptării şi reproducerii, ori regula aceasta e valabilă în toate cazurile cu excepţia omului, caz în care valabilitatea darwinismului cade. Dawkins lasă problema deschisă, preferînd tăcerea în locul unor nedemne declaraţii de circumstanţă. Oricum, impresia de presiune ideologică exercitată asupra lui e evidentă: darwinismul e bun cîtă vreme compromite creştinismul, dar încetează să mai fie bun cînd se dovedeşte contrar egalitarismului democratic, feminismului şi homosexualismului.

În concluzie o carte de mare rafinament şi de subtile nuanţe teoretice, pe care, chiar dacă o poţi respinge din convingere religioasă, o poţi citi cu titlul de mijloc introductiv în lumea biologiei.