Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Tarzan în Uniunea Sovietică de Angelo Mitchievici

Unul dintre cele mai bune documentare prezente la TIFF este fără doar și poate Ouăle lui Tarzan al lui Alexandru Solomon, un extraordinar documentar observațional realizat într-unul dintre institutele de cercetare ale fostei Uniuni Sovietice. Acest Institut de Primatologie înființat în 1927 se află astăzi pe teritoriul Abhaziei, republica separatistă rezultată în urma războiului cu Georgia, război susținut de Rusia, una dintre puținele țări care o și recunoaște. Documentarul reprezintă și o incursiune în istoria fostei URSS, într-un moment al afirmării plenare a științei sovietice. Savantul primatolog Ivanov se află în centrul unuia dintre experimentele sovietice revoluționare, încercarea de a obține hibrizi din combinarea ovulelor unor primate cu spermatozoizi umani. Ceea ce H.G.Wells prezenta ca realizat în romanul său științifico-fantastic din 1896, Insula doctorului Moreau, îl fascina și pe savantul sovietic, și anume obținerea unei rase intermediare, a unor suboameni, specia homo sovieticus, care ar fi putut servi ca mână de lucru ieftină sau ca soldați într-o armată redutabilă și ușor de sacrificat. Ne amintim că în romanul lui Wells acești suboameni, hibrizii, se răzvrătesc împotriva oamenilor așa cum o fac maimuțele evoluate din Planeta maimuțelor, romanul lui Pierre Boulle din 1963, roman care a cunoscut o prodigioasă posteritate nu numai literară, ci și filmică. Se pare că Ivanov intenționa să meargă încă mai departe, și anume să combine un ovul uman cu un spermatozoid provenit de la gibonii sau macacii masculi. Scrisoarea unei femei care se oferă drept cobai pentru acest experiment, scrisoare prezentată în documentar, relevă și acest orizont de posibilitate și faptul că existau discuții în presa sovietică privitoare la pionieratul științific al savantului Ivanov. Ideea care bântuia și imaginarul occidental este recuperabilă nu numai din liteatura științifico-fantastică, ci și din marea literatură rusă. Referitor la hibridizări, Mihail Bulgakov scria două nuvele remarcabile, Ouăle fatale și Inimă de câine, în care arunca în derizoriu pseudoștiința sovietică făcând cu ochiul în direcția ingineriilor sociale care vizau obținerea în retortele ideologice ale omului nou. La fel Evgheni Ziamiatin devenea în 1946 ținta manifestului polemic al realismului socialist al lui Jdanov, Raport asupra revistelor Zvezda și Leningrad, din cauza romanului Noi, apărut în 1927, chiar anul când se înființa Institutul de Primatologie, roman în care trasa o irevențioasă comparație între maimuță și omul nou. Proiectul sovietic bazat pe inginerii sociale experimentale în care Gulagul juca un rol esențial, dar discret, includea și celebrul Institut de Reflexologie patronat de alt savanat rus, I.P.Pavlov, sau stațiunile experimentale ale lui Lâsenko și Miciurin, care vizau transformarea Siberiei într-o grădină de portocali și mangotieri, vizitate de către delegații de oameni de știință, dar și de celebrități din lumea intelectuală occidentală, tovarăși de drum, admiratori hipnotizați ai vastului proiect sovietic. Alexandru Solomon explorează vestigiile a ceea ce a fost cândva un teritoriu vast, un spațiu experimental populat cu numeroși cercetători, laboranți și personal auxiliar, din care a rămas foarte puțin. În mijlocul parcului tronează cel mai demn reprezentant al lui, statuia impozantă a unui venerabil babuin, acest Hanuman sovietic care a realizat performanța de a trăi 40 de ani, de a se cupla cu 200 de femele și de a fi zălogul zămislirii a numeroase progenituri, 400, – cifrele rotunde au farmecul marilor împliniri copulative – o mică armată de maimuțoi. Un alt reprezentat de seamă al stațiunii, un orangutan, a fost introdus în memoria tribului cu numele de Tarzan, de unde și titlul filmului. Altfel, locuitorii capitalei abhaze, Sukumi, se fotografiază în familie cu statuia celui mai important maimuțoi al stabilimentului, în timp ce savanți bătrâni își plimbă pașii pe alei crepusculare cu amintirile măreției apuse a regatului maimuțelor. În fapt, subfinanțările unei economii ruinate după război, deși nici în era sovietică nu se simțea prea bine, și reducerile de personal au transformat supraviețuitorii într-o mică familie.
Una dintre femeile care se ocupă de îngrijirea directă a primatelor ia în creștere câteva progenituri la ea acasă. În parc, un selfie cu maimuța costă 100 de ruble, ceea ce rotunjește veniturile modestei familii adoptive. Una dintre cercetătoare remarcă faptul că numai oamenii și maimuțele ucid fără motiv, „dintrun fleac, dintr-un pamplezir”, cum ar spune Radu Cosașu, ceea ce le apropie foarte mult. Regizorul pătrunde din laborator în sufrageria uneia dintre familiile abhaze cu ocazia unei petreceri care reunește numeroase rude. Bărbații cântă cântece patriotice, doi copii dansează pe iarbă un frumos dans popular, se toastează. Războiul e încă o amintire vie din moment ce aproape întreaga populație a participat la el. Victoria e un motiv de mândrie pentru bărbații adunați să sărbătoarească evenimentul, pe fundal desenându-se o clădire masivă bombardată, invadată de bălării, păstrată ca simbol al sacrificiului poporului abhaz pentru independența sa. Figurile bătrânilor brăzdate de riduri, purtătoare de tristeți ancestrale nu evocă însă nimic din gloria învingătorului, ci au ceva uzat, deprimat, o expresie în care liniștea de odinioară nu se mai întoarce. Spre deosebire de alte filme în care regizorul e prezent, cum este remarcabilul Cold Waves– Război pe calea undelor (2007) sau Kapitalism – rețeta noastră secretă (2010) de data aceasta el păstrează o discreție deplină, ascuns în spatele camerei, absent în mod deliberat. Însă felul în care montează și alege scenele denotă un ictus ironic, o ironie bine temperată de un fel de estalgie, de dimensiune contemplativă care trasformă documentarul într-un fel de plimbare prin cenușa imperiului. Oameni și maimuțe, pe acestea din urmă le urmărim prin gratiile cuștilor în care sunt introduse pentru a li se recolta probe de sânge. Cele mai multe servesc drept cobai pentru testarea unor vaccinuri, rezultatul fiind adeseori letal; așa cum spune una dintre cercetătoare, știința sovietică a aplicat la începuturile ei metoda „încercare și eroare”. Altele au un statut privilegiat, sunt ca și animalele dintr-o grădină zoologică, hrănite pentru a fi privite în microclimatul cuștii lor. Într-o plimbare alături de îngrijitoarea lor, însoțită de o fetiță, avem o scurtă prezentare a câtorva care se disting în ochii celei care le cunoaște prin tabieturi și toane, prin temperament și expresie. Violența și blândețea se succed uneori fără avertisment, oferirea de hrană e o captatio benevolentiae care nu durează mult. Printre gratii se ivesc membrele superioare foarte lungi, mâini întinse către ceva. O maimuță stă agățată de pieptul îngrijitoarei, e un pui de macac cu ochii foarte mari, rotunzi, în care curiozitatea, timiditatea și un soi de umilitate semaforizează din penumbră o sensibilitate particulară. Gesticulația este una umană de la mâna care se întinde ca să apuce la cea care îmbrățișează în căutarea de ocrotire. O maternitate de substitut primește dovezile de atașament, în ochii femeii fără copii plutește duioșia topită apoi în vocea cu care i se adresează: „Kostia!”. O altă oglindă a umanității stă în cuștile din care te privesc ochi în care e recognoscibil uneori acel licăr neastâmpărat al unui gând aproape uitat, al unei amintiri vechi. În anii ’30, Ivanov a plecat într-o expediție în Africa pentru a experimenta acolo hibridizările, departe de privirile curioase și bine informate ale autorităților sovietice. În cele din urmă, savantul a sfârșit în necuprinsul Gulagului, o maimuță printre atâtea altele ale unui experiment cu mult mai îndrăzneț și mai vast, patronat de King Kong-ul de la Kremlin, bântuit de fantasmele utopice ale devenirii întru umanitate sovietică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara