Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Tăcerile mele şi tăcerile lui Mircea Martin de Anca Mizumschi

Nu îmi aduc aminte cum am ajuns să merg la cenaclu la Mircea Martin, constat chiar şi acum, după atâţia ani, că îmi este greu să îi spun Universitas, ca şi cum Universitas era un nume oficial pentru autorităţi, iar pentru noi, cei din interior, era pur şi simplu la Martin, de asemenea nu îmi aduc aminte cine mi-a spus prima dată de cenaclu sau cine m-a chemat acolo.

În schimb, îmi aduc aminte o scară lungă, pe care trebuia să urci până la capăt şi la fiecare palier peisajul se schimba ca într-un film neorealist italian, pentru că treceam printre scaune dezafectate scoase pe hol, nişte coruri studenţeşti care făceau repetiţii pentru Cântarea României, era foarte frig iarna şi o caldură umbroasă cum este în clădirile vechi vara, fetele şi băieţii pe care îi întâlneam în timp ce urcam purtau blugi aduşi de vaporeni şi tricouri chinezeşti care se vindeau în cămine. Din când în când, atunci când ajungeam în dreptul lor, se deschideau nişte uşi şi apăreau nişte tovarăşe secretare. Ce căutau nişte tovarăşe secretare la şase seara în clădirea Universităţii de pe Schitu Măgureanu? Cred că ele ştiau exact, eu nu.

În rest, era zgomot, se întrerupea destul de des lumina, mai erau sticle goale de brifcor lăsate prin colţurile palierelor, pe vremea aceea puteai să combini brifcorul cu vodcă Wyborowa luată pe sub mână, dacă aveai relaţii. Dacă nu, beai vin spumos rose care umplea la liber metri întregi de rafturi în toate alimentarele, în loc de mâncare şi de la care mi s-a facut rău odată într-o seară, când eram în practică la Poarta Albă cu Facultatea de Medicină şi am stat în penitenciarul de femei al Constanţei, dezafectat temporar, ca să aibă unde dormi tovarăşii studenţi pe perioada muncilor agricole.

După ce terminai de urcat scările, intrai într-o cameră, mult mai mică decât o sală de clasă, cu o masă mare pe centru, unde ne strângeam toţi, aşezându-ne de fiecare dată cam pe aceleaşi locuri: Cătălin }ârlea şi Horia Gârbea lângă Profesorul Martin, Cristi Popescu lângă Cătălin, apoi Bănulescu, Luci Vasilescu şi ceilalţi. Eu stăteam undeva la capătul opus al mesei cu faţa spre geamul dinspre Schitu Măgureanu, de obicei tăcând, de fapt, întotdeauna tăcând. Era mai tot timpul frig, masa era de culoare închisă şi, cum nimeni nu ştergea praful, nici măcar femeia de serviciu care se uita suspicioasă la noi, puteai să te semnezi cu degetul. Dacă ar fi putut fi conservată, ar exista acum o masă mare de lemn cu multe semnături de nouăzecişti, în originalul de acum 20 de ani. La începutul şedinţei de cenaclu, cei care fumau îşi faceau din foi de caiete dictando sau hârtie albă scrumiere de hârtie care, pe măsură ce şedinţa continua până târziu, atunci când nu eram daţi afară de portar, se umpleau de scrum şi mucuri de ţigări.

Cine vorbea la Martin? Ai casei, şi trebuie să reiau litania.... Horia, Cătălin, Cristi, Dan Boerescu, Ruba care venea la mai toate şedinţele, Vinicius, din când în când Buduca, din când în când Nino Stratan, grupul de la Braşov prin reprezentanţii lui şi câte un optzecist "importat" de la Crohmălniceanu care se mai nimerea pe acolo să asiste la turnirele noastre, ca un nobil feudal fluturând stindardul cu semnele heraldice ale optzecismului, care era nu doar la putere, dar părea şi veşnic. În cenzura dictaturii îţi puteai permite doar apologia textualismului şi a esteticii postmoderne care, fiind atât de abstracte, erau unica alternativă acceptată a realului. Ne puteam astfel ocupa în linişte de "postmodernismul definit ca fiind mefienţa în metanaraţiuni", în concepţia lui Jean François Lyotard, căci cu ce Dumnezeu altceva te puteai ocupa?

Cine tăcea la Martin? Păi, de obicei Martin şi mulţi dintre cei executaţi, eu îmi aduc aminte doar de execuţia celor cu valoare literară indubitabilă ca Gălăţanu şi Ioan Es Pop şi câteva comentarii la adresa lui Augustin Ioan, dar, cu siguranţă, au fost mulţi alţii. Deşi avea şi cenaclul idiosincraziile şi partizanatele lui, pentru că, în principiu, nu te iei de "ai tăi", chiar dacă au o zi proastă, la Martin cei care citeau erau executaţi de cele mai multe ori fără răutate, atât cât îmi aduc aminte acum, plătind tributul datorat nostalgiei şi distanţei în timp. Era mai mult o atitudine teribilistă conform căreia, dacă ai fi afirmat despre un lucru bine scris că este necondiţionat valoros, ai fi putut fi acuzat la rândul tău că nu eşti suficient de critic. Nota noastră de rebeli " până la capăt" semăna foarte tare, îmi este teamă, cu atitudinea de duri a băieţilor mei, uşor trecuţi de adolescenţă în momentul de faţă, atitudine normală din punctul lor de vedere, pentru că aşa e cool. Dacă eşti critic domle, păi atunci, trebuie să critici! Cine rezista acestui ritual de iniţiere în urma căruia ar fi devenit bărbat chiar şi într-un trib din Africa era, de cele mai multe ori, destul de repede asimilat grupului la Martin, dacă bineînţeles voia şi timpul şi distanţele geografice îi permiteau să vină suficient de des la cenaclu. Asta nu însemna neapărat o blândeţe dinainte asumată a comentariilor la viitoarele lecturi - am asistat inclusiv la o lectură a lui Cristi Popescu întâmpinată extrem de circumspect - dar se instala un fel de recunoaştere a valorii, un fel de... ok, ce a citit azi nu e chiar strălucit, dar... până la urmă, vorbim de Cristi Popescu pe care îl cunoaştem!

Mecanismul criticii în cenaclu avea şi o dimensiune mai amplă şi mai profundă, de care am devenit conştientă abia ulterior, când am perceput-o ca fiind o formă de rezistenţă la propaganda de afară. Pe vremea aceea, toţi trăiam o epocă luminoasă de mari împliniri, îndrumaţi de luceferi scriitori, care străluceau pe cerul patriei mai ceva decât Eminescu, devenit un fel de Luceafăr-Şef menit să gireze în concepţia oficială, lipsa de valoare a celorlalţi luceferi mai mici, iar în această atmosferă, tovarăşa Clătici ne cenzura atunci când opera noastră minoră nu reflecta luminozitatea intensă şi pozitivă în care trăiam. Totul era atât de ditirambic şi laudativ, în general, că ajunsesem să trăim o stare de intoxicare cu adjective pozitive, iar din această perspectivă, critica excesivă din cenaclu îmi pare acum o formă de igienă mentală şi de reinstaurare a echilibrului. Paradoxal sau nu, aceasta este atitudinea care s-a păstrat cel mai bine în memoria mea afectivă şi după atâţia ani nu pot să mi-l imaginez pe Boerescu făcând un comentariu fără să îşi picure măcar şi în doze homeopatice soluţiile acide, de parcă cuvântul alcalin nu s-ar fi inventat şi pentru el, pe Gârbea mângâind calin pe cineva pe cap şi spunân­du-i cât de bine scrie sau pe Bănulescu declarându-se admiratorul pe viaţă al cuiva, cu excepţia poate a lui Mazilescu, care deja nu mai era când l-am cunoscut eu pe Daniel.

Cât timp tăcea Martin? Martin tăcea tot timpul şedinţei până aproape de sfârşit şi din când în când scria notiţe. Pe lângă el, tăceau mulţi alţii, printre care şi eu, venită din exteriorul grupului, debutată de Alex Ştefănescu în SLAST, după ce acesta îmi răspunsese la poşta redactiei, primul exerciţiu critic din viaţa mea pe un text de anca mizumschi, exerciţiu pe care nu am cum să-l uit vreodată, pentru că mi s-a întâmplat în ultimul an de liceu şi a născut dorinţa de a merge la Bucureşti, unde mergeam oricum, pentru că intrasem la Medicină. Era de fapt dorinţa de a cunoaşte Bucureştiul cenaclurilor, ceea ce pentru provinciala de atunci însemna un progres uriaş din punctul meu de vedere, plictisită să trăiesc la Tomis precum Ovid şi să fiu declarată o valoroasă mlădiţă dobrogeană pe la tot soiul de concursuri interjudeţene. Odată ajunsă aici, am început să tac în cenaclu timp de mulţi ani, ca şi cum scopul fusese atins şi restul venea de la sine. Aşa că am tăcut urcând scara până la ultimul etaj în fiecare săptămână, am tăcut mult şi bine, dar cu fiecare comentariu căruia i-am fost martoră, am devenit insesizabil pe atunci, dar foarte clar mie acum, dintre cei care mergeau la Martin. Prin '88, când a apărut şi volumaşul meu, în cartea cea mai mică, aveam deja sentimentul de apartenenţă la un grup mai mare, amestecând optzecişti şi nouăzecişti deopotrivă, grup care mergea de obicei de două ori pe săptămână la cenaclu, marţi la Croh şi vineri la Martin, în aceeaşi sală.

Ca şi cum sala de cenaclu a acelei perioade ar fi fost investită cu puterea de a crea legături umane indisolubile, chiar şi atunci când sunt negate cu vehemenţă, ca să conteşti ceva trebuie să accepţi că există şi că e investit cu semnificaţie, toţi cei pe care i-am cunoscut atunci vor popula mitologia mea interioară pentru tot restul vieţii şi nimic din ce se va întâmpla cu fiecare dintre ei în parte nu îmi va fi indiferent. Acest sentiment de apartenenţă la grup instalat atunci nu m-a mai părăsit nici o secundă, nici când lucra Cristi Popescu la Adevărul Literar şi Artistic şi citeam versuri câte juma de noapte în apartamentul cu linoleum pe jos din cartierul Aviaţiei, unde locuia familia mea de pe atunci, astfel încât, după atâtea jumătăţi de nopţi - cei doi cristi popescu stăteau mai mult, dar eu aveam copii mici - mi s-a întâmplat o carte întreagă dedicată aceluia dintre ei care era poet, nici în după-amiezele când stăteam pe terasă la MLR cu Saviana şi Diana Manole aşteptând să apară Condeescu, nici când urcam, deşi am rău de înălţime, până pe acoperişul blocului Sabena, să îl scot din bârlog pe Lucian Branea şi nici în noaptea de 21 Decembrie când ştiu cu exactitate că Iulian Costache putea să moară la baricada de la Inter.

Când vorbea Martin? Martin vorbea întotdeauna la sfârşit cu tact şi eleganţă. Dacă victima fusese prea intens mursecată în opinia lui, punea lucrurile la loc cu un soi de normalitate neostentativă, dacă dimpotrivă fusese o şedinţă cu prea multe prietenii literare afişate le mai ajusta din poignet.

L-am reîntâlnit după foarte mulţi ani de când cenaclul lui încetase să existe, undeva pe holurile de la Filologie, aproape neschimbat fizic şi, cu aceeaşi eleganţă academică, a acceptat să vină şi să vorbească la lansarea mea de carte, deşi nu mă mai văzuse de o veşnicie, doar pentru că şi eu fusesem pe vremuri... la Martin.
Când am început eu să vorbesc? Foarte târziu. I-am cunoscut pe marea lor majoritate în perioada '86-'87-'88 şi am început să îi caut 20 de ani mai târziu, când i-am regăsit modificaţi de boli, de kilogramele în plus, de divorţuri şi de responsabilitatea propriilor copii, unii dintre ei cu mai multe rânduri de copii, mari şi mici, marcaţi de apariţia primelor pietre funerare ale generaţiei. De ce i-am cautat? Pentru că am scris un poem pentru ei, poem care se termina aşa... Până la urmă toată frumuseţea lumii încăpea în noi/ nu aveam cărţi de vizită/ nu ne chema în niciun fel de aceea de fiecare dată când coboram pe schitu măgureanu/ atingând linia orizontului ca o navă/ oamenii întorceau capul după poezie hipnotizaţi de şoldurile ei uriaşe/ de amantă regală... şi era dedicat unei generaţii, care a avut puterea să îşi cristalizeze identitatea, în condiţiile în care până şi supravieţuirea literară era pusă sub semnul întrebării. Totul ni s-a întâmplat cu câtva timp înainte ca anii '90 să apară efectiv la orizont, cu tot ce au adus ei, pentru fiecare dintre noi în parte şi pentru generaţia noastră în comun.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara