Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Tentaţia şi riscurile ineditului de Florian Roatiş


Există o firească - şi, desigur, benefică -tendinţă de a publica texte inedite de natură să incite şi să susţină interesul cititorilor.

Astăzi, însă, când se publică mult şi peste tot, este dificil să fii informat „la zi" şi de aici decurge riscul de a considera şi declara inedite texte care nu mai au această calitate. Explicabilă şi scuzabilă, în parte, prin modul în care circulă cărţile şi revistele, această situaţie duce uneori la regretabile erori şi la inevitabile dezamăgiri.

Am întâlnit mai multe asemenea cazuri în ultimul timp, dar mă voi opri în cele ce urmează la două dintre ele, puse în circulaţie spre finele anului trecut, de reviste de prestigiu, bine cotate la bursa literară.

Astfel, ştiam că în revista „Secolul 21" urma să apară un grupaj de texte din şi despre N. Steinhardt şi Alexandru Baciu. Despre cei doi buni prieteni, traducători ai lui Alain, scrisesem încă în urmă cu zece ani, iar acum speram să-mi satisfac curiozitatea spirituală luând contact cu promisele texte inedite.

Dosarul N. Steinhardt, declarat inedit, din numărul 7-12 / 2009, pp. 40-122, a fost realizat cu neaşteptată superficialitate, probabil în grabă şi în mod sigur fără o suficientă familiarizare cu tema aleasă.

Sub titlul „Pagini de jurnal cu N. Steinhardt" sunt preluate pe trei pagini (56-59) câteva însemnări ale lui Alexandru Baciu, din cartea acestuia Din amintirile unui secretar de redacţie, volumul II, apărută în 1999 la Editura Cartea Românească. Despre primele cinci însemnări se specifică faptul că au fost extrase din cartea lui Al. Baciu, dar celelalte trei (p. 59) sunt declarate inedite, deşi ele se regăsesc în acelaşi volum la paginile 115, 226 şi 236. Doar că însemnarea datată „30 mai 1988" este de fapt din 1987.

Textul intitulat „Alain" şi având semnătura lui Al. Baciu este plin de greşeli de redactare şi nu numai. Începutul este mai mult decât deconcertant: „Împlinirea anul trecut a o sută de ani de la moartea lui Alain...". Greşeala nu putea să o facă în nici un caz Alexandru Baciu. Nefiind datat, textul „pare" inedit. Dacă admitem însă că a fost scris în anul 1969, când Al. Baciu a publicat la Editura Meridiane „Un sistem al artelor frumoase", înseamnă că traducătorul român se referă la centenarul naşterii scriitorului francez Emile-Auguste Chartier (1868-1951), iar nu Chartrier, cum este grafiat aici. Nici acest text nu este în întregime inedit, căci se regăseşte în articolul intitulat „Actualitatea lui Alain", publicat de Al. Baciu în numărul 3(146) din 1973 al revistei „Secolul 20", pp. 40- 41, doar c\ acum abunda în transcrieri greşite. Astfel, titlul lucr\rii „pacifiste" a lui Alain, „Mars ou la guerre jugée" („Marte sau r\zboiul cât preţuieşte"), scrise în timpul Primului Război Mondial, este tradus „Martei sau r\zboiul judecat", iar numele profesorului s\u Jules Lagneau este scris Lagnean etc.

Piesa de rezistenţa a grupajului se vrea un fragment tradus din amintitul „Systeme des beaux arts" al lui Alain. Se reda chiar manuscrisul, considerat a fi opera comuna a lui N. Steinhardt şi Al. Baciu. „Manuscrisul" conţine însa un articol aparut - nesemnat - în revista „Jurnalul literar", nr. 47 din 19.11.1939, pp. 1, 4, cu titlul „Din opera lui Alain". Trebuie s\ spunem c\ în revista lui G. Calinescu au aparut, începând cu numarul 21 din 21 mai 1939, cu regularitate, sub titlul „Din opera lui...", mici texte traduse din H. Massis, Thibaudet, J. Cocteau, O. Weininger, H. Keyserling, Kierkegaard etc. ultimul aparţinîndu-i lui B. Croce, în numarul 5 3 ,cu care s-a încheiat prima serie a revistei. Daca ar fi o traducere facuta de Al. Baciu - este posibil sa fi fost preocupat înca de pe atunci de Alain -, cum se explica faptul c\ manuscrisul este scris de doua persoane? Articol scris la doua mâini? În nici un caz nu a fost scris de N. Steinhardt, care prin anii 1938-1939 a stat mai mult prin strainatate, calatorind prin Belgia, Olanda şi Franţa - aşa cum rezulta din corespondenţa sa. Nu ni-l putem imagina pe tânarul Steinhardt (la 27 de ani) stând şi „fişând riguros" din Alain la Biblioteca Academiei şi dându-ne aceasta „mostra a laboratorului de talmacire".

Dorinţa realizatorului acestui „dosar" de a oferi ceva inedit naşte afirmaţii fanteziste: „Biografic - se spune în buclucaşa nota de subsol de la p. 67 -, e momentul în care începe prietenia celor doi scriitori". Or, la p. 60, în colajul de texte despre Steinhardt, Al. Baciu afirma ca s-au cunoscut spre finele razboiului mondial la Revista Fundaţiilor Regale (probabil, zicem noi, în primavara anului 1945, caci în numarul din luna mai al revistei sunt publicaţi amândoi), iar prietenia lor s-a nascut în anul 1970, când - la solicitarea lui Mihai Şora -, au început traducerea lui Alain, materializata în cele doua volume aparute la Editura Minerva, în 1973, cu titlul „Studii şi eseuri". Inedite cu adevarat sunt, în acest grupaj, cele 18 carţi poştale trimise de N. Steinhardt lui Al. Baciu şi soţiei acestuia, Irene, ca şi traducerea în limba româna a piesei lui Claude Rich, Un habit pour l'hiver, la a carei reprezentare viitorul calugar de la Rohia asistase la Paris în ianuarie 1980 (iar nu în 1979, cum
se afirmă la pagina 91!).

Un caz mult mai simplu, dar la fel de elocvent, îl întâlnim în numărul dublu 11-12 / 2009 al revistei „Viaţa Românească". Nicolae Mareş, fost diplomat, publică aici trei rapoarte semnate de Eugen Ionescu, în 1943, când era secretar de presă la Legaţia română din Franţa (Vichy) şi ne promite şi altele în viitoarele numere. Documentele respective aflate în arhiva MAE sunt extrem de interesante, relevând eforturile viitorului academician francez de a face cunoscută în Franţa cultura română, prin traduceri în primul rând (Pavel Dan, T. Arghezi, L. Blaga), şi de a contribui la dezvoltarea legăturilor intelectuale franco-române. Largul expozeu al domnului Nicolae Mareş este binevenit, căci insistă pe o faţetă mai puţin cunoscută a personalităţii lui Eugen Ionescu - cea de diplomat -dezvăluindu-ne totodată şi modul de organizare a diplomaţiei româneşti din Franţa anilor 1943-1945.

Nicolae Mareş afirmă că „supune analizei publice. pentru prima oară", aceste texte elaborate cu aproape 70 de ani în urmă. În realitate, textele (rapoartele) lui Eugen Ionescu au mai fost oferite publicului cititor de două ori. Pentru prima dată ele au fost publicate în revista „Manuscriptum", nr.1-2/1998 - consacrat unor personalităţi aflate în dublă ipostază, de scriitori şi diplomaţi. Este vorba, printre alţii, de Alexandru Duiliu Zamfirescu, Aron Cotruş, L. Blaga, O. W. Cisek, Eliade şi, desigur, Eugen Ionescu (pp. 206-226). Textele lui Eugen Ionescu sunt prezentate de Simona Cioculescu. Aceasta reia grupajul dedicat lui E. Ionescu (12 rapoarte plus o scrisoare de la Vichy adresată lui Ion Chinezu în legătură cu traducerea unor nuvele ale lui Pavel Dan) în volumul său Printre cărţi şi manuscrise, publicat la Editura Muzeul Literaturii Române în anul 2005 (pp. 237-272).

Cu toate acestea, considerăm oportună publicarea textelor „diplomatice" ale lui Eugen Ionescu de către revista „Viaţa Românească" din două motive. În primul rând pentru că ele relevă aspecte necunoscute sau eludate din activitatea lui Eugen Ionescu, cea de diplomat, probând seriozitatea cu care s-a achitat de misiunea primită într-un moment dramatic pentru cele două ţări. În al doilea rând, pentru că tirajele celor două reviste („Manuscriptum" şi „Viaţa Românească"), ca şi al cărţii Simonei Cioculescu, sunt, să recunoaştem, reduse, iar circulaţia lor se confruntă cu atâtea obstacole.

La modul general, se impune însă o mai mare prudenţă în catalogarea ca inedite a unor texte pentru a se evita posibile şi nedorite confuzii.