Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Terapia filosofică de Sorin Lavric

Sub imboldul de a ţine un curs opţional la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, Cristian Iftode (doctor în Filosofie din 2007) a pus pe hîrtie versiunea lui scrisă, hotărîndu-se apoi să-l publice în volum.

Tema prelegerilor (ţinute în 2009) are aparenţa unui iremediabil poncif: filosofia ca mod de viaţă, aşadar cum faci ca dintr-un şir de meditaţii terne să naşti o atitudine; cum faci ca viaţa să fie ceva mai mult decît masticaţie, fornicaţie şi peroraţie vanitoasă, ridicîndu-se la pragul unui etos care, înzestrat cu o direcţie de gînd, să poată da sens şi masticaţiei, şi fornicaţiei, şi peroraţiei.

Tema e insidioasă şi spinoasă: insidioasă, fiindcă induce în eroare prin banalitatea ei, prima înclinaţie fiind să spui că în ea se ascunde o trufie a breslei, profesorii vrînd să facă din filosofie ceea ce ea nu poate fi: o tehnică a vieţii. Mai mult, ca o disciplină abstractă să devină o călăuză sapienţială, trebuie ca în ea să fie latentă o virtute terapeutică, caz în care filosofia devine o medicină a minţii. De aceea, orice exerciţiu spiritual urmăreşte fie detaşarea de lume, fie lepădarea de patimi. Acesta e cazul stoicilor, al epicureicilor şi al gînditorilor creştini: încercări bine intenţionate de a stăpîni iraţionalul vieţii prin subtilităţi meditative.

În al doilea rînd, tema e spinoasă fiindcă e un amănunt discutabil dacă viaţa poate fi trăită sub rigoarea unor reguli macre, pe care să le aplici in vivo cu acribia cu care dai reţete în cazul bolilor. A cădea pe gînduri înnebunit de absurdul lumii e o trăire curentă şi universală, şi nimeni nu a devenit gînditor rumegîndu-şi neputinţele în efortul de a scăpa de ele prin soluţii raţionale.

De aceea, e o naivitate să credem că, pus în faţa unei drame, filosoful scoate din mînecă o schemă şi o domoleşte imediat prin transfigurare speculativă. Dacă în asta ar sta fibra disciplinei, atunci gînditorul are fi un preot înzestrat cu puteri şamanice aflat în primejdia de a uzurpa prerogativa religiei. Mai mult, o filosofie care vede în raţiune cheia deschiderii uşilor este fie o impostură, fie o unealtă de propagandă. De aceea, „meritul“ filosofului nu stă în a-şi converti tribulaţiile în noţiuni, ci în a fi predispus la contemplaţie şi meditaţie. E o predilecţie umorală pe care o ai sau nu, dar fără o asemenea înclinaţie pornită dintr-o limfă sensibilă, filosofia devine o manie snoabă fără justificare plauzibilă. În schimb, unei naturi hiperactive atrase de repere pragmatice, apetenţa filosofului pentru abstracţiuni îi pare o aberaţie simandicoasă şi un semn de degenerare. De cealaltă parte, filosofii nu urmăresc defel binele omenirii şi nu sînt însufleţiţi de dragoste de semeni. Mizantropi şi retractili, scopul meditaţiei lor sînt ei înşişi şi numai ei, de aceea e nefiresc a privi filosofia ca pe o terapie menită a face binele în mod echitabil. Filosofia nu e echitabilă. Ea nu e pentru vulg şi cu atît mai puţin pentru spiritele egalitariste. Filosofia e deprindere elitistă şi morb aristocratic, rafinamentele ei neavînd nici o înrîurire asupra prostiei maselor. Tot ce poate spera un filosof este să se schimbe pe el însuşi, dar sub nici un chip nu poate spera la educarea unor indivizi cărora filosofia le repugnă spontan, graţie unei incompatibilităţi constitutive.

Pe scurt, a filosofa nu e o calitate inerentă omului, adică o pleaşcă democratică menită a ne încununa nobleţea şi a ne dovedi că toţi sîntem egali. Omul în genere e o fiinţă stupidă fără apetenţe culte, şi doar mediul privilegiat sau talentul orb reuşesc să-l scoată din matca mediocrităţii colective. Ce se întîmplă astăzi sub unghiul îndobitocirii generale e atît de grăitor că a vorbi despre rostul terapeutic (universal) al filosofiei e o inexplicabilă eroare. Rostul filosofiei e să mă facă să mă simt bine în pielea mea, fără nici o preocupare pentru soarta omenirii.

Tocmai de aceea, ipoteza pe care stă cursul lui Cristian Iftode stîrneşte adevărata polemică, nu conţinutul lui. Căci teza autorului este că filosofia, fiind o însuşire universal umană, poate avea efect asupra oricărui, ajutîndu-l să-şi stăpînească patimile şi să ia cele mai bune hotărîri. Într-un cuvînt, filosofia e terapie şi totodată tehnică sapienţială. Tocmai de aceea şcolile de gîndire asupra cărora se opreşte Iftode – stoicii, epicureicii şi filosofii creştini – propun reţete spirituale de îmbunătăţire a existenţei. Premisa e de ordin utopic: cine îşi schimbă viziunea îşi schimbă implicit modul de viaţă, aşadar fiecare trăieşte după ideile pe care le are în cap, caz în care e îndeajuns să-ţi schimbe ideile ca să-ţi modifici viaţa. Viziunea e melioristă şi cuceritoare, dar fără aderenţe la natura umană. Mai toţi oamenii poartă în cap o viziune de împrumut pe care au primit-o prin mimetism şi pe care nu o vor supune niciodată reflexiei. Vor muri cu ea convinşi că le aparţine, deşi nu au contribuit la formarea ei cu nimic. „Efortul de analiză şi clarificare a propriilor opinii“, cum scrie Cristian Iftode (p. 32), rămîne o himeră consolatoare, la care cetăţeanul actual nu are aplomb.

Sub unghi didactic, volumul Filosofia ca mod de viaţă are un indubitabil rost instructiv, fiind bine informat, atent redactat şi pe alocuri presărat cu efuziuni personale. Fiind un profesionist al filosofiei în sens academic, cu îndemînări căpătate la palestra terminologiilor sau în pancraţiul etimologic al limbilor clasice, domnul Iftode este un intelectual de stofă aleasă, prin urmare domnia sa nu trebuie apărat şi nici lăudat, ci doar comentat în latura incitantă a cărţii sale. Iar partea cu potenţial polemic e chiar aceasta: cît de eficientă e filosofia în viaţa oamenilor. Citind volumul capeţi impresia că eficienţa e reală şi la îndemîna oricui. E îndeajuns să-ţi concentrezi exerciţiile spirituale pe patru laturi: 1) a învăţa să trăieşti; 2) a învăţa să dialoghezi; 3) a învăţa să mori; 4) a învăţa să citeşti (după clasificarea lui Hadot) ca ceva în viaţă să se schimbe.

Concluziilor erudite din carte, cronica de faţă nu le poate opune decît mefienţa dată de experienţa lumii contemporane. Din acest motiv, cel mai straniu capitol e al doilea („Filosofia ca terapie. O discuţie despre principiile consilierii filosofice“), unde autorul discută practica tot mai răspîndită a gînditorilor din Occident de a-şi deschide „cabinete de consiliere filosofică“. Perspectiva, să recunoaştem, e aiuritoare: să ne închipuim un om cu probleme de viaţă, sătul de psihanaliză, sastisit de profeţii zodiacale şi scîrbit de sfaturi familiale, care bate la uşa unui filosof spre a afla liniştea. Filosoful îi ascultă necazul şi apoi, intrînd în dialog cu el, caută să-l facă să vadă situaţia din mai multe părţi, dar nu prin transfer erotic, nici prin manipulare subtilă, ci prin discuţie de la om la om. Totul stă în schimbarea perspectivei, potrivit regulei că, privită dintr-un alt unghi, o problemă capătă o altă semnificaţie. E aici ceva din acea phantasia kataleptike a stoicilor, adică din efortul de a-ţi reprezenta realitatea în chip nud, dezgolită de judecăţi valorice. În final, mulţumit că i-au căzut solzii de pe ochi, pacientul pleacă uşurat, înfiorat de noua perspectivă intuită, iar gînditorul trăieşte satisfacţia soteriologică a pescuirii unui suflet rătăcit. Din păcate, o asistenţă socială ai cărei agenţi sînt chiar filosofii contrazice însăşi motivaţia pentru care un om se dedică universului conceptelor. Dacă dăm la o parte motivaţia pecuniară, un gînditor care îşi deschide un cabinet ca să descreţească frunţile abătute e fie un şarlatan atins de autoidolatrie, fie un fantast care simte nevoia să dea fumurilor speculative o valenţă socială. În rest, filosofia e o prefirare subtilă de tente sufleteşti, dar o prefirare care, pentru a exista, nu are nevoie de dialog, ci de o sensibilitate acută şi de un lexic menit a filtra impresiile.

Cartea Filosofia ca mod de viaţă e de preţuit în scăpările personale ale autorului, cînd Iftode uită să fie pedagog şi scrie patetic, rupt de convenţiile didactice şi lecuit de superstiţiile doctorului în Filosofie. Atunci e viu, atrăgător şi plăcut la lectură, dînd semne că în viitor, dezbrăcat de hlamida convenţiilor universitare, va putea scrie dinlăuntrul convingerilor sale, nu sub inerţia regulilor de învăţămînt.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara