Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Tili de Alexandru Niculescu


Închinăm aceste rânduri unei prietene bune de ani şi ani - încă de pe când "visam în academii" şi "vizitam acelaşi curs". Colega noastră de atunci - o prietenoasă "căministă", plină de energie, deschisă la suflet şi încrezătoare în idealuri şi statornicii - a devenit de mult o respectabilă doamnă profesoară, lingvistă cunoscută şi recunoscută, ba chiar o eminentă membră a Academiei Române - fala Armânamei din care se trage.
1. A scris colega şi prietena noastră studii, articole, volume, pe care Dicţionarul de lingvişti şi filologi români (Ed. Albatros 1970, p. 92), ca şi Who's who în România (2002) le prezintă în amănunţime. Toate lucrările sale se îndreptau într-un singur sens: către cercetarea dialectelor şi a graiurilor limbii române - dar mai ales, cu o constantă pasiune, către idiomul său nativ, aromâna. Liturghierul aromânesc (1962) a fost cea dintâi lucrare, Dodecalogul aromânilor (1996) şi Dicţionarul aromân (macedo-vlah) (DIARO), vol I, A-D din 1997 - în curs de elaborare sînt, acum, cele din urmă. Să adăugăm la acestea Compendiul de dialectologie (1975) care dovedeşte un remarcabil spirit de sinteză ştiinţifică, tot astfel cum volumul Rumänisch für Sie (1976) şi colaborarea la un bine închegat Cours de langue roumaine (1967) au fost rezultatul unor perioade de predare a limbii române străinilor (în Austria şi în ţară, în cadrul cursurilor universitare de vară de la Sinaia). Activitatea-i era diversificată, nuanţată, complexă. Dar pasiunea, "părinteasca dimândare" era una singură: Armânamea. Nu am putea jura - ca un om care cunoaşte ce-i depărtarea expatrierii - că, în sufletul prietenei şi colegei noastre nu sălăşluia, uneori, o discretă însingurare de exil, discret ascunsă, pe care nici armânamea, nici românimea nu o bănuiau...
Stihurile ei armâneşti pline de sensibilitate din volumele Di nuntru şi-di nafoară şi Neuri reflectă uneori această stare.
2. Anii se scurg. Odată cu ei, lovituri grele ale soartei. Printre dispariţii dramatice, fulgerătoare - cu doliul dureros al pierderii lui Toma, a părinţilor - printre vânturi năprasnice - a ştiut şi a putut să treacă dârză, demnă, neatinsă de furtuni, în zonele înalte ale adevăratelor valori umane. Precum păstorii din Munţii Pindului.
Aceasta este, astăzi, Matilda Caragiu Marioţeanu - într-o luminoasă vârstă matură. Numele Caragiu, prin Toma, prin Geta, prin ea însăşi, a intrat de mult în domeniul public românesc. Trei copii au avut Athina şi Niko Caragiu, aromâni din Humpiştea grecească - şi toţi trei şi-au înscris numele în cultura ţării noastre.
După Pericle şi Tache Papahagi, Matilda Caragiu Marioţeanu reprezintă, azi, un centru de referinţă majoră în lingvistica românească privitoare la aromâni. După cum arată în prefaţa, introducerea şi postfaţa (istorică) a Dicţionarului său aromân, autoarea a scris "despre aromână şi despre Aromâni", pentru români, pentru aromâni. A fost scriata Matildei noastre, prietenei noastre, să unească romanitatea greco-balcanică cu cea din Ţara Românească nord-dunăreană într-un singur nume emblematic: CARAGIU. Şi să adune în el dragoste, suferinţă, onoruri culturale, academice.
Şi, întreagă, preţuirea noastră, plină de afecţiune şi de nostalgii.

La mulţi ani, Tili!