Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Timpul basmelor culte de Mariana Neţ


1 . Nimic nu se petrece numai în present. Viaţa, poate, e un vis, dar şi filozofia e un basm, cîteodată.

Umberto Eco ne reamintea, într-un articol publicat în 1988, că intrăm în viaţă cînd jocurile sînt deja făcute şi o părăsim fără a şti cum vor sfîrşi ceilalţi.

De la Eschil încoace, un asemenea truism s-a repetat, sub tot felul de forme, de un număr nesfîrşit de ori. Singurul lucru ce diferă, în timp şi spaţii şi în funcţie de mode şi de gusturi, e retorica. Pentru moment, din spectrul larg de virtualităţi ficţionale în care s-ar putea întrupa filozofia, aleg basmul. Şi anume, basmul cult, aflat, precum ştim, în plin reviriment, fapt care mă face să sper că omenirea în ansamblu mai are, totuşi, o şansă, în pofida a orice.

Nu e întîmplător că cel dintîi volum din Harry Potter se intitulează Piatra filozofală. Aceea care, aşa cum ştim, ne face să biruim moartea, dar care, în finalul cărţii, e distrusă fără urmă. Chiar şi în basme, moartea e atotputernică, putînd fi doar întîrziată, nu definitiv învinsă. Iar unul dintre multiplele finaluri ale volumului este un joc de şah, în care intră şi trei oameni (copii) vii. Ce trebuie să joace într-o echipă total necunoscută de piese (re)animate, împotriva unei echipe ce, la rîndu-i, e total necunoscută pentru ei. Ei îşi joacă însăşi viaţa, pentru a-şi atinge ţinta.

În acelaşi spirit, al spuselor mai sus amintite ale lui Eco, în al patrulea volum din Harry Potter - din nou, nu întîmplător, chiar la început şi la sfîrşit - oamenii nu mai sînt nici măcar pioni, nebuni şi ture ale unui joc de şah. Sînt simple chei. Ei se deplasează în spaţiu transportaţi/ telepurtaţi de un "portchei". Un obiect - de regulă, uzat - , oricare, de care se agaţă, cîrduri-cîrduri, precum cheile de un breloc. Care-i duce spre o destinaţie nu totdeauna cunoscută şi arareori de ei aleasă.



2 . În volumul trei din Harry Potter, maşina timpului, reprezentată printr-un ceas cu lanţ, purtat în jurul gîtului (oare nu aşa purtăm, cu toţii, timpul permanent cu noi, ca pe o piatră de moară?!), îi permite unui personaj să dea timpul cu trei ore înapoi. Între multe altele, nu e lipsit de importanţă faptul că acest personaj nu e oricine, ci o fată care îşi petrece toată vremea în bibliotecă. Poate de aceea timpul, pentru ea, hélas, e trist. Dar ea a citit, într-adevăr, aproape toate cărţile (nici măcar în basme nu poţi citi totul, iată încă un trist adevăr). Astfel că ea ştie că poate da timpul şi înapoi şi înainte şi-şi poate alege ceasul care-i place sau măcar momentul care-i trebuie.

În acest fel, două dintre personajele din Harry Potter (fata şi eroul) revăd cîteva dintre evenimentele la care au participat ei înşişi, printre alţii, în aceste ultime trei ore. Dar - atenţie! - îşi iau toate precauţiile pentru a nu fi văzuţi de nimeni. Mai ales ei înşişi sînt aceia care nu au voie să se vadă. Ei, aceia ce tocmai participă/participau atunci/acum la evenimentele acestea sau acelea. Şi aşa se face că deixa capătă o dimensiune nouă, în măsura în care ceva poate fi nou. Pentru că, aflăm din basmul cel contemporan cu noi, care îl are drept "erou" pe Harry Potter, dacă ei-cei-din-trecut (de fie şi cu cîteva secunde în urmă) i-ar vedea pe ei-cei-de-acum, n-ar şti că sînt unii şi aceiaşi. Iar greşeli de acest tip, comise în epoci anterioare, i-au făcut pe oameni (fie ei şi vrăjitori) să-şi ucidă fie sinele trecut, fie pe acel din viitor. Sau măcar să şi-l rănească (oare nu aşa am reacţiona, cu toţii, dacă ne-am vedea proiecţiile în timp?! oare nu am prefera să alegem numai una dintre ipostaze, şi să le anihilăm pe celelalte?!). Se mai poate întîmpla ca personajul, astfel confruntat cu propriul sine, să creadă că a înnebunit. Iată o circumstanţă în care nebunia poate fi o "fericire".

Faptul că maşina timpului, în acest episod din viaţa lui Harry Potter, te proiectează într-un trecut apropiat, îţi permite să îţi schimbi prezentul, dar şi viitorul, între anumite limite. Fiindcă şi aşa, unele lucruri sînt inalterabile. Dar e semnificativ că numai acel sine ce are acces la mecanismul care schimbă mersul timpului e dotat cu oarecare preştiinţă. Nu şi sinele aceluiaşi de cu cîteva clipe în urmă, care doar participă la fapte, însă nu le poate altera. Şi nu ştie nici măcar cum vor sfîrşi. După cum nici sinele care dă ceasul înapoi - singura modalitate în care timpul nu se pierde, se cîştigă! - nu e chiar omniscient. Cu atît mai puţin, omnipotent. Dar chiar şi ştiind puţin mai mult - şi oricît ar fi de îngrădit -, ceva poate, totuşi, să modifice. Probabil că lucrurile ar sta la fel şi dacă proiecţia ar fi în viitor, nu în trecut.

Şi poate că, în acelaşi episod, cea mai interesantă dintre toate e secvenţa în care, pentru o fracţiune de secundă, cei doi Harry Potter, cel trecut şi cel prezent, îşi întîlnesc privirile. Ca urmare a acestui fapt - numai dacă te priveşti în ochi poţi să-ţi schimbi soarta! -, Harry Potter cel de cu trei ore în urmă e salvat miraculos de ceea ce el (în această ipostază) crede a fi fost apariţia efemeră a propriului tată, mort de ani.

În secvenţa în care ceasul este dat în urmă, iar eroul urmăreşte ce s-a întîmplat/ce se va fi întîmplat, înţelege că acel sine al său pe care îl vede cum se zbate în ghearele monştrilor nu a fost salvat de tatăl său, ci de el însuşi, cel de cu cîteva ore mai tîrziu. Şi atunci, acest din urmă Harry Potter, care, printr-o buclă, s-a întors în timp, pentru a se privi - şi a-i privi pe ceilalţi - cum acţionează, face vraja salutară. Acea vrajă care l-a salvat/ care îl va salva/ ce tocmai îl salvează pe el, cel de cu cîteva ore în urmă. Pe el, dar şi pe prietenii săi, cei atunci, cu ore mai tîrziu, prezenţi la faţa locului, sau, dimpotrivă, şi absenţi şi absolut neştiutori de ceea ce se întîmplă în această buclă temporală şi de însăşi existenţa ei.

Iar ulterior, Harry Potter admite că a reuşit să facă vraja cea benefică şi că aceasta a avut efect, tocmai pentru că ştia că o mai făcuse şi îi reuşise. Şi totuşi, şi vraja care izbuteşte şi evenimentul pe care-l modifică sînt aceleaşi şi în present şi în trecut. Numai timpul şi unele personaje - ca şi perspectiva lor - sînt dedublate. Prin urmare, există situaţii în care are rost să trăieşti şi în trecut. Dacă ai încredere că ai (fi) putut reuşi cîndva, în trecut, poţi să îţi salvezi, acum, prin aceeaşi reuşită proiectată à rebours, şi propria viaţă şi pe cea a prietenilor. Poţi face ca inocenţii să nu fie masacraţi. E adevărat că pe duşmani nu poţi să îi aneantizezi, dar reuşeşti să faci ca măcar una dintre crimele acestora să eşueze. Acea crimă ce era pe cale de a fi pusă în act atunci/ acum. Tot ce face Harry Potter este să înveţe din trecut.



3 . În fiecare volum din Harry Potter, în final, eroul şi antieroul (ce ia diferite forme) se confruntă.

"Noi ne-am întîlnit cîndva, în trecutul tău şi în viitorul meu", îi spune eroului, în volumul doi, Tom Riddle, cel care, de multă vreme, devenise, pe un cu totul alt plan, lucifericul Lord Voldemort. Ceea ce înseamnă că, pentru oricare dintre noi, Lucifer este o virtualitate. Căci "Lord Voldemort" e doar o anagramă pentru "Tom Marvolo Riddle" (riddle = ghicitoare, în limba engleză), ni se spune explicit. Propria alegere este aceea ce ne face ceea ce sîntem, mult mai mult decît acele haruri pe care le avem din naştere. Doar ştim că talanţii îi putem, în fond, şi îngropa - e tot o opţiune.

Trecutul/ prezentul/ viitorul se întretaie şi se suprapun. Prezentul e numai o răscruce de trecut şi viitor. O ştim de la Sfîntul Augustin şi de la Plotin, însă o aflăm, din nou, din basmul al cărui erou e Harry Potter. Răscruce multiplă şi pe infinite planuri. Intersecţie în care fiecare dintre noi e şi amintirea a ceea ce a fost şi preştiinţa (nu doar premoniţia) a ceea ce va fi. Tocmai pentru că e vorba despre preştiinţă - şi nu premoniţie - viitorul e tot o amintire. Proiectată în present - prezentul Celuilalt - cu ajutorul propriului sine, gasit şi mai în trecut. Într-un jurnal.

De jurnal avem nevoie pentru a-i influenţa pe alţii şi a-i face şi mai dependenţi de noi. Pentru a-i face să ne insufle, prin entuziasmul pe care tot noi li-l inspirăm, energia propriei lor vieţi, prin ricoşeu. Totuşi, dacă admiraţia lor ne reînsufleţeşte (Tom Riddle se reîncarnează din imaginea pe care şi-o fac despre el aceia care îl citesc), aceeaşi admiraţie - şi tot printr-un efect de bumerang - pe cititori, cu încetul, îi ucide.

De prezentul celorlalţi, al celor ce trăiesc doar în prezent, avem nevoie pentru ca, înfruntîndu-i, confruntîndu-ne cu ei, să revenim şi noi, măcar din timp în timp, într-un fel de actualitate. Doar ştim demult, şi tot de la un vrăjitor, că sîntem din plămada din care sînt făcute visele. Ne întrupăm, din cînd în cînd, prin visele sau prin lectura celorlalţi. Desigur, numai dacă am făcut ceva notabil - în cronicile vremurilor sau măcar într-un jurnal.

Însă tot jurnalul propriu poate să ne şi ucidă. Distrugi pe cineva, dacă îi distrugi jurnalul - imaginea pe care vrea să o transmită despre sine celorlalţi. Aşa piere şi Tom Riddle, "ucis" de Harry Potter, cel ce mînuieşte o străveche spadă fermecată, pe care are inspiraţia de a o înfige chiar în "inima" jurnalului acestui alter-ego din trecut al lucifericului Voldemort. Iar inspiraţia lui Harry Potter nu vine din senin (de altfel, scena se petrece într-o hrubă), ci îi este insuflată de o pasăre Phoenix.



4 . Oprirea timpului - fie şi într-o clipă fericită, care vrem ca veşnic să dureze - înseamnă moartea. Cei ce îşi doresc ca astfel să încremenească vremea, prin acea secundă fericită intră în Paradis - chiar dilatarea în eternitate a clipei. A acelei clipe fericite, căreia îi vor explora, în veşnicie, faţetele, latenţele. Şi îi vor actualiza virtualităţile.

Iar acei care-i cunosc/ i-au cunoscut îşi amintesc mereu, chiar după ani şi ani, de ei, aşa cum arătau în clipa (dinaintea) morţii. Ei rămîn tineri, mult mai tineri decît cei care le-au fost contemporani şi, între timp, au devenit batrîni. Cei pentru care timpul s-a oprit devin contemporani cu generaţii fără număr care vin din urmă şi ating vîrsta lor - poate, momentul lor de fericire maximă - din preajma morţii. O ilustrare se găseşte în romanul O lume pentru Julius, scris cu tei decenii în urmă de peruvianul Antonio Bryce Echenique. În timpul unei petreceri, personajul Susan îşi proiectează, pentru fracţiunea unei clipe, fiica - decedată cu vreo şapte ani în urmă, într-o prietenă a fiului mai mic - o invitată care atinsese vîrsta fiicei moarte.

Fiecare dintre noi jucăm rolul principal în istoria lumii, spune Paulo Coelho şi nu cred că se înşeală. Mai rămîne însă de văzut ce rol jucăm şi dacă ne dăm seama că-l jucăm şi cînd se întîmplă asta. Momentele de graţie sînt, prin definiţie, rare. Apoi, dacă este neîndoielnic că afirmaţia lui Co-
elho e adevărată cu privire la istoria lumii, nu sînt deloc sigură că tot astfel stau lucrurile şi atunci cînd e în joc istoria noastră personală. Cred că aceasta ar fi, de fapt, întrebarea. Cred că a fi sau a nu fi înseamnă (şi) a putea - sau nu - să-ţi regizezi, fie şi parţial, propria viaţă. Sau măcar să ţi se permită să-ţi alegi cîteva dinte rolurile pe care le joci. Şi să ţi se potrivească şi s-o ştii.

Cele şapte roluri pe care, conform lui Shakespeare, le jucăm pe scena vieţii, nu ţin doar de vîrsta biologică. Ci de faptul că mulţi dintre noi trăim mai multe vieţi într-una. Aşa ne explicăm de ce istoria - cu majuscule sau nu - e plină de atîtea personaje controversate şi incoerente. Elisabeta I sau Ludovic al XIV-lea, Napoleon sau - de ce nu? - Mihai Viteazul. Incoerente pentru noi, cel mai adesea fiindcă au trait prea mult. Şi prea intens. Nu îşi schimbă, pe parcursul unei vieţi, numai ideile. Procesul este, de departe, mai complex. Ei devin altcineva. Joacă un rol cu totul diferit. Cu convingere, nu ipocrit. De cîte ori nu ne gîndim la propria-ne viaţă ca la cuvinte spuse de-o străină gură?! De cîte ori nu ne mirăm că am putut trăi, simţi, face un lucru oarecare sau mai multe şi nu exclamăm, măcar in petto: "Parcă n-ar fi fost vorba de mine !"?! Dar asta înseamnă că, tot de atîtea ori, murim. Ceea ce, oricum, biologic, se întîmplă în fiece clipă. Este o platitudine demnă de o romanţă de început de secol XX.

De fapt, dacă existenţele pe care le parcurgem sînt successive, lucrurile sînt relativ simple. Aşa ne-am putea explica şi convertiri miraculoase şi faptul că putem iubi mai mult decît o data în viaţă şi... Dacă însă vieţile pe care le trăim sînt paralele sau dacă trăim doar în imaginaţie, iar prin viaţă ne tîrîm, sîntem monştri ipocriţi sau doar patetici schizofrenici.

Cel mai frecvent se întîmplă însă că noi simultan jucăm mai multe roluri. Asta facem în momentele de tensiune maximă, de luptă interioară, de dubii existenţiale şi conflicte ce ne sfîşie. Despre care ştim, în genere, că vor sfîrşi printr-o cădere care ne epuizează - o depresi(un)e este groapa care se formează în jurul nostru cînd cădem de pe o culme - şi de înălţări ameţitoare, deci periculoase fiindcă e perfect posibil ca, după o ascensiune, existenţa noastră să se schimbe radical, deci să murim. Fie şi în raport cu viaţa pe care am dus-o pînă atunci. Înălţarea - de orice factură ar fi ea - duce întotdeauna spre o dimensiune einsteiniană în plus.

Dar, mai des decît am vrea, lupta lui Iacob cu îngerul, pe care o purtăm mereu în noi, este nesfîrşită şi cu rezultat incert. Se soldează cu o aşteptare ce ne vlăguieşte. Şi ajungem personaje de roman rusesc, care îl aşteaptă, veşnic, pe Godot. Ne trec vieţile pe care, cu o nouă platitudine (a cîta?), nici măcar nu le-am trait. Conştientizăm cărările pe lîngă care am trecut, dar nu am apucat să apucăm.

Astfel, "a avea mai multe feţe" poate însemna că ai multe faţete. Nu neapărat unele "adevărate" şi altele "false". Iar morala nu este întotdeauna implicată.



5 . Nici în basmele ce se petrec într-un fel de repetitivă simultaneitate asemenea lucruri nu stau simplu şi tranşant. Mai ales, în cele culte. Faţetele personajelor, diverse, şi destinele lor ulterioare, anterioare, sînt o "mărturie" în acest sens.

Făt-Frumos, desigur, reuşeşte în final. Uneori, el are fraţi mai mari, care par a fi venit pe lume cu unicul scop ca, prin eşecul lor, să îi pregătească, lui, drum triumfal. Sigur că, în viaţă, de cele mai multe ori, e invers. Poţi să izbuteşti o dată, însă nu mai des, de nu eşti fiu de împărat - deci ţi-e ursit - sau intrigant. Spîn ipocrit, dar acceptat, tocmai de aceea, cvasiunanim. Cu mult, foarte mult, noroc, poate că reuşeşti şi o a doua oară, însă după ani în care te refaci.

Harap Alb este un personaj care-şi acceptă soarta, cel mult, lamentîndu-se în conversaţiile cu calul. Soarta de a aduce, din grădina ursului, sălăţile, dar pentru altul. Nu, nu pentru sine. Poate că unica lui bucurie - nu tocmai neglijabilă - constă în audienţele acordate de Sfînta Duminică (altfel, de ce ar apela la ea de două ori?!). După cum nu îi displac nici micile şuete cu furnici şi cu albine. Iar cel mai mult îi place, dincolo de orice îndoială, marşul villonesc-rabelaisian prin lume, însoţit de Păsări-Lăţi-Lungilă şi de ceata lui.

Oare cum se vede lumea - basmul şi realitatea - de la înălţimea unui Păsări-Lăţi-Lungilă? Cine a fost Păsări-Lăţi-Lungilă înainte de a se întîlni cu Harap Alb şi trupa lui şi ce va face el, după aceea? Va dura parteneriatu-i cu Ochilă? Iată o serie de întrebări, licite, în epoca în care se rescriu atîţia Hamleţi, din punctul de vedere al unor Rosencrantz şi Guildenstern, pentru că ne amintim că fiecare dintre noi jucăm, cîndva, rolul principal pe scena lumii.

Revenind la Harap Alb, el are, pînă în final, acelaşi destin ambiguu şi cu două feţe. Nu degeaba a jurat să îi slujească Spînului pînă va muri şi iarăşi va învia. Iar pe Spîn, nu îl ucide el, ci calul. Dîndu-i drumul din înaltul cerului. E adevărat că, la sfîrşit, Harap Alb este recunoscut de Împăratul Verde. Dar e oare el recunoscut cu adevărat? Căci, la urma-urmei, Împăratul Verde caută exclusiv un substitut. Pe oricine. Oricare dintre nepoţii săi, total necunoscuţi, i-ar fi fost indiferent. Şi Spînul era destul de bun, cîtă vreme îi asigura succesiunea. Împăratul Verde e mai mult un colecţionar. De sălăţi, de pietre nestemate. Şi, ca orice colecţionar, e fericit cînd ajunge să se înfrupte dintr-un mit şi contemplă capul cerbului cu stea în frunte. Poate că Împăratul Verde e, de fapt, un filozof. Cînd stoic, cînd epicurean. Şi din perspectiva lui putem rescrie basmul, care a încetat, demult, să fie basm.

Oricum, recunoaşterea finală a lui Harap Alb nu e o anagnorisis, căci ce-i pasă unei curţi şi lumi întregi dacă o fi el sau altul?! Iar "răsplata" este, şi ea, pe măsură. Fata Împăratului Roş i se potriveşte, într-adevăr. E un personaj la fel ca el de echivoc. Poate de aceea ea îl şi salvează. De mai multe ori, nu doar atunci cînd îl învie. V-aţi întrebat ce îi şopteşte ea turturicii la ureche? Pentru mine, este evident că-i cere să accepte să piardă prinsoarea. S-o fi plictisit, şi ea, de jocul tern de a-şi arde pretendenţii într-un cuptor de pîine supraîncălzit, în timp ce atîţi Gerilă suferă de frig prin alte basme. S-o fi săturat şi de a fi veşnic confundată cu sosia-i nelipsită - ceea ce nu poate s-o flateze! - şi de a decapita un şir de pretendenţi tîmpiţi, care îşi merită soarta, din moment ce nu ştiu nici măcar că, pentru a-ţi permite luxul să alungi, cu o năframă, o albină ce te bîzîie, trebuie să fii din os domnesc.

Fata Împăratului cel Roşu, precum soarele la răsărit sau la apus, nu e nicidecum învinsă. Pur şi simplu, vrea să părăsească gineceul. Vrea un rol activ şi-l va avea. Partenerul jocurilor ei periculoase fi-va, de acum încolo, Harap-Alb. Iar miza, tocmai de aceea, este însăşi viaţa. A oricăruia dintre cei doi soţi. Despre care nu se spune, în final, că au trăit fericiţi pînă la adînci bătrîneţe. Nu se spune nici măcar că au trăit. Şi din perspectiva ei putem rescrie basmul.

Cine mai rămîne? Craiul, tatăl lui Harap Alb. Personaj complex, ca toate cele episodice, deşi E.M. Foster spune invers. Craiul e profund deziluzionat de cei doi fii mai mari, alături de care îi va fi dat să trăiască şi care-l vor moşteni, probabil. Tristă perspectivă! Se va consola cu o iluzie. Că Prîslea s-a dovedit la înălţime. Dar craiul nu ştie că, cel mai adesea, reuşita primei încercări nu face decît să îţi deschidă ochii asupra viitoarelor eşecuri şi te face să joci aşa cum cîntă Spînul. Nu ştie sau, poate, nu vrea să ştie. S-ar putea ca el s-o fi trimis pe Sfînta Duminică, care declanşează şi rezolvă întîmplările şi e astfel soră bună cu fata Împăratului Roş.

Rămîne Spînul însuşi. Ca şi Iago, un învingător pînă la capăt. Impostura e mai tare decît moartea.

Mai sînt apoi cele trei fete ale lui Verde Împărat. Bune şi prostuţe, dat fiind că nici una nu a fost peţită. Căci mulţi împăraţi şi crai înadins se duc la curtea Împăratului cel Verde, pentru a vedea colecţia de geme pe care le pierde cerbul, cînd se scutură, la şapte ani odată. Dar nici unul nu-i peţeşte vreuna din fete. Poate tocmai pentru că sînt bune şi miloase şi deloc duplicitare. Şi aşa cum văd prin jocul şi prin deghizarea Spînului, cu clarviziunea lor îi sperie şi pe eventualii pretendenţi. Poate, dimpotrivă, fiindcă nu ştiu să-şi atragă peţitorii, propunîndu-le un joc de-a aparenţe şi esenţe. Mi se pare limpede că vor sfîrşi la mînăstire. Dacă nu cumva vreuna, spărgînd personajul colectiv, se va dovedi a fi Miss Marple. Doar ele ghicesc ce e cu Spînul şi cu Harap Alb.

Totuşi, basmul despre Harap Alb are un personaj pozitiv. Desigur, calul. Singurul ce ştie să se apere, să riposteze. Singurul ce se descurcă singur. Singurul ce nu vorbeşte neîntrebat şi care dă sfaturi doar atunci cînd i se cer. Care îşi păstrează pentru sine dubiile şi adevăratele reacţii. Calul e cameleon şi salamandră. E Pasăre Phoenix, renăscînd din propriu-i jăratec, gîscă devenită lebădă (mîncînd jăratec), lebădă ce cîntă înainte de a redeveni mîrţoagă, pentru ca, din nou, peste un timp nedefinit, să mănînce o tipsie cu jăratec şi să îl înveţe pe un alt ambiguu Făt-Frumos că, indiferent de preţ, e preferabil să-şi asume riscul.





În româneşte, primele două volume din seria Harry Potter, de J.K. Rowling, Piatra filosofală şi Camera secretelor, au apărut la Editura Egmont în traducerea Ionei Iepureanu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara