Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Tiră de Rodica Zafiu

Verbul a (se) tira şi substantivul tiră sînt destul de vechi în lexicul argotic românesc. Se pare că au aparţinut iniţial limbajului "tehnic", al hoţilor de buzunare; apoi, cum se întâmplă adesea, verbul a intrat în circulaţia mai largă, argotic-familiară. În cele mai recente înregistrări on-line ale argoului românesc, verbul e prezent (deşi, cu stîngăcii de redactare, nu numai la litera T, cum ar fi normal, ci şi la A: a se tira); este ilustrată mai ales construcţia cu pronumele reflexiv şi cu sens de deplasare, "a pleca": "io mă tirez acas"; "S-a tirat prostu' aseară când a văzut că iese cu scandal" (123urban.ro). Într-unul din dicţionare sînt cuprinse şi alte sensuri ale verbului, "a fura" sau "a ascunde" un obiect: "Tirează şi tu ţigările că ăştia nu au niciodată, da' ne fumează pe noi!" (dictionarurban.ro). Ambele sensuri apar şi în presă: "Tirează (ia portofelul)" (RL = România liberă, 2455, 1998, 6) sau în memoriile lui "Fanfan, rechinul puşcăriilor": "Îl bunghesc pe nea Cazacu tirînd o carte la saltea" (M. Avasilcăi 1994: 29). Alte atestări recente, culese din Internet, confirmă răspîndirea verbului, mai ales cu sensul "a pleca": fie în construcţia cu pronume reflexiv - "io mâine mă tirez până în Grecia" (connect.co.ro); "mă tirez cu fruntea sus!" (animale.ro), fie, mai rar, cu pronumele expletiv o: "eu o tirez în bloc" (mitnick.weblog.ro); "Marea Britanie o tirează din Irak!" (dannitablog). Rar, verbul apare chiar ca intranzitiv, neînsoţit de nici o formă pronominală: "De ce nu se duc, toţi cei care tirează de la ore, să caute un loc de muncă şi să lucreze?" (linkmania.ro). Desigur că structurile au apărut prin analogie cu cele ale altor verbe familiar-argotice cu sens apropiat: a se căra, a se uşchi vs. a o uşchi, a o şterge, a o tuli etc. A se tira e prezent în toate dicţionarele noastre de argou (Tandin 1993, Croitoru Bobârniche 1996/2003, Volceanov 1998/2006), nu şi în DEX; în Micul Dicţionar Academic (MDA, IV, 2003), este înregistrat ca regional (?) şi cu etimologie necunoscută.
În studiile mai vechi despre argoul românesc, în dicţionarele de argou, dar şi în reportaje jurnalistice recente e atestat şi explicat substantivul corespunzător verbului: tiră. Sensurile acestuia sînt tipic tehnice: tira e un instrument sau un adjuvant în operaţia complexă a furtului. E, adesea, obiectul cu care hoţul de buzunare îşi maschează mişcările: o haină, o geantă mai mare etc.: "tira (geacă, prosop, sacoşă)" (Adevărul, 13.07.2005). Poate fi însă şi o persoană care stânjeneşte mişcările victimei şi îi reduce cîmpul vizual, sau care pur şi simplu participă la furt avînd un rol secundar (mai ales de a prelua prada). Explicaţiile apar în unele reportaje despre lumea interlopă: "Tira" (cel care ia banii) stă în spate gata să dispară cu obiectul furat..."; "îi las chiar să mă controleze, căci banii sînt la Ťtirăť" (RL 2455, 1998, 6). Una dintre cele mai vechi atestări ale cuvântului - într-un articol al lui şt. Paşca din 1934 - indică pentru tiră sensul "tovărăşie", care ar putea fi o interpretare aproximativă a unei explicaţii contextuale (tira fiind tovarăşul de furt). Veche (în micul glosar argotic al lui V. Cota, din 1936) e şi atestarea expresiilor a ţine tira (sau a sta la tiră), încă actuale cu sensul "a asista un hoţ în timp ce fură; a-l ajuta distrăgînd atenţia păgubaşului; a sta de pază pentru a evita ca hoţul să fie prins asupra faptului": "În tot acest timp, ceilalţi şmenari care Ťţin tirať (adică Ťde şaseť) asistă, cu ochii în patru, de la distanţă, la schimb" (EZ 582, 1994, 3); "Nicu sălta valize..., iar Leana lui Briceag... stătea, Ťla tirăť, în capătul peronului (RL 1255, 1994, 3). În fine, familia lexicală ar mai cuprinde şi destul de rarele nume de agent tirangiu (Croitoru Bobârniche 2003, Volceanov 2006) şi chiar tirator (Croitoru Bobârniche 2003).
Surprinzătoare - dar foarte probabilă - e legătura cuvintelor româneşti cu termenii francezi tirer şi tire. Verbul francez tirer "a trage" are chiar sensul argotic "a fura", atestat de dicţionare; în Trésor de la langue française informatisé (TLFI) sînt citate trei exemple din a doua jumătate a secolului XX, în care verbul e folosit tranzitiv - "a fura portofele" ("J'ai commencé a tirer les portefeuilles a toutes les personnes", Libération, 13.03.1978) sau chiar intranzitiv ("On était dans le métro, on tirait", ibid.). În construcţie cu un pronume reflexiv - se tirer - , verbul are de multă vreme, în franceza populară şi colocvială, sensul de "a pleca, a scăpa, a fugi" (cf., de exemplu, Petit Robert 1991). şi substantivul tire este înregistrat de TLFI în expresia "vol a la tire" - furt "cu tragere", adică trăgând din buzunar sau geantă, sau, folosit singur, cu sensul de "furt de buzunare". În Colin - Mével, Dictionnaire de l'argot, Larousse, 1990, se indică o primă atestare a substantivului tire la 1829. Într-o carte din 1990 despre lumea hoţilor de buzunare parizieni - François Abjean, Pickpockets!, Paris, Acropole, 1990 - , apar, atît în glosar, cît şi în text, termenii tire "furtul de buzunare" ("voleurs a la tire", p. 33), tireur, tireuse "cel/cea care fură", tirer "a fura"; grupul de poliţişti care se ocupă de hoţii de buzunare se numeşte chiar, informal, "la Tire" (p. 34). Evoluţia semantică de la "a trage" la "a fura" e foarte normală: prin concretizare, restrângere şi specializare. La fel, specializarea pentru sensul a se "(re)trage", a se "extrage" dintr-o situaţie e destul de previzibilă. În română, s-a putut petrece trecerea metonimică a termenului tiră de la sensul general de furt la cel de simplu participant la furt.
E interesantă prezenţa în argoul interlop românesc a unor franţuzisme, luate probabil direct de la sursă, nu din limbajul franţuzit al elitelor locale (ar fi o ipoteză şi evoluţia separată, poate din limbajul jocurilor de cărţi). Şi în italiană există verbul tirare, cu sensul "a denunţa", tira fiind informatorul, dar legătura acestor cuvinte cu sensurile din română mi se pare mai puţin plauzibilă. Împrumuturile din argoul românesc au ca sursă în primul rând limba ţigănească, rezervorul cel mai apropiat şi cel mai firesc din punctul de vedere al condiţiilor economico-sociale, apoi limbile din jur, cu care sînt uşor de imaginat contacte directe (turcă, greacă, rusă etc.); în trecut, a jucat un rol important şi idişul. Pentru puţinele împrumuturi romanice (franceză, italiană, spaniolă) s-a presupus existenţa unui schimb internaţional de oameni şi metode, în primul rînd prin contrabandă, în mediul porturilor, în emigraţie sau în asocieri interlope care nu ţineau cont de frontiere.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara