Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Tita de Nicolae Manolescu


A murit Tita Chiper Ivasiuc, soţia romancierului dispărut la cutremurul din 1977, ea însăşi prozator şi reporter, leneşă autoare a unei singure cărţi, personalitate cunoscută a lumii noastre literare din ultimele decenii. Deşi era de un sfert de veac bolnavă, moartea Titei ne-a luat prin surprindere. Era atît de plină de viaţă, de atentă la ce se întîmplă, pe scurt, de prezentă, încît numai cu greu cineva care nu ştia de boala ei ar fi admis că fusese definitiv marcată de o operaţie, purtîndu-şi handicapul fără să se plîngă.
Am încercat în mai multe rînduri să-mi explic dificultatea ei de a scrie. Cu o excepţie, n-a scris nimic. În afara excelentelor interviuri din Dilema anilor din urmă. Tita era un povestitor înnăscut. Istoriile ei, cu oameni celebri sau cu anonimi, cu trecutul Bucureştiului pe care îl stăpînea cum numai regretata noastră colegă, Andriana Fianu, o mai făcea, cu pitoreşti evenimente literare, erau captivante. Avea o memorie, îndeosebi a amănuntului, fără egal. Dacă citise o dată o carte, n-o mai uita. Pe vremea cînd scriam studiul despre Sadoveanu, am avut multe discuţii cu ea despre un autor pe care-l ştia pe de rost. Mă umilea cu informaţiile ei din texte pe care eu le citisem recent, dar care-mi ieşiseră din cap, cu personaje, gesturi şi replici, care-şi luaseră zborul din memoria mea, nu şi dintr-a ei, deşi eu scriam monografia cu pricina, nu ea. Tot modul ei de a citi şi observa se baza pe o ştiinţă inefabilă a detaliului. Ispitită mereu de exhaustiv, n-avea cum să-şi aştearnă pe hîrtie evocările ori ficţiunile; se pierdea în labirintul memoriei, cu voluptate, ce e drept, fiind probabil convinsă că ţine în mînă un fir al Ariadnei. S-ar zice că se înşela. A rătăcit o viaţă prin labirintul memoriei şi spiritului ei de observaţie.
Forma cu Al. Ivasiuc un cuplu perfect complementar. El era omul ideilor generale, al ipotezelor, mereu grăbit, tentat de hazardul tuturor conexiunilor. Tita era ataşată de concret, precisă ca o maşinărie, fără o imaginaţie capabilă să transfigureze materialul acumulat. El era mitoman, fabulatoriu, abstract, creator. Tita se mişca la nivelul realităţilor, în imediat, în circumstanţial. �Colaborarea" lor m-a uimit din clipa în care mi-am dat seama de ea. Tita era cea care-i furniza informaţiile, ocaziile, brutul vieţii cotidiene, detaliile. El le prelucra, răsucindu-le pînă deveneau de nerecunoscut. Ea era furnica harnică şi neobosită, aprovizionînd conştiincios muşuroiul cu hrană spirituală. El era matca, de care depindeau regenerarea şi creaţia, ca şi viitorul. Tita nu se iluziona niciodată. Vîna iluziile, şi ale altora, cu o ironie cîteodată foarte maliţioasă. În această privinţă, puteai conta în chip absolut pe luciditatea ei. El se amăgea cu plăcere, inventa, se îmbăta uneori cu apă rece. Îmi amintesc cît era de şocat cînd Tita îi spulbera, cu o singură frază, tăioasă, şi calmă, superbele speculaţii. Rămînea literalmente cu gura căscată. Ca un copil. Dintre ei doi, adultul era Tita.
Am încercat mereu s-o facem să scrie. De cîte ori ne vizita la redacţie. Se pare însă că, la Dilema, îşi epuiza resursele. Asista destul de des la întîlnirile noastre redacţionale. Încercam s-o determinăm să colaboreze, chiar păcălind-o; promitea cu jumătate de gură, apoi se răzgîndea, amîna, negocia. Ar fi fost autoarea ideală pentru Ochiul magic din pagina 20. Cînd s-a lăsat convinsă să-l scrie, ne-a dat o pagină extraordinară. Acum s-a isprăvit. Joile noastre fără Tita vor fi mai triste.
Dumnezeu s-o odihnească!