Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Restituiri:
Titu Maiorescu și tinerii scriitori de Nicolae Scurtu

Istoricul și criticul literar Titu Maiorescu (1840–1917), în îndelungata sa carieră didactică, a întâlnit, a descoperit și a impus câteva nume importante de poeți, prozatori, filosofi, folcloriști și memorialiști.
Cine parcurge, cu răbdare, epistolele primite de amfitrionul Junimii de la tinerii săi contemporani, constată, fără ezitare, lecturile integrale ale cărților, poeziilor, prozelor și articolelor de filosofie, pedagogie și morală, care i-au sosit din cele mai neașteptate toposuri din țară și din străinătate.
Titu Maiorescu proceda, astfel, ca un excelent dascăl, citea cu atenție epistola, sublinia cu creion roșu sau albastru anumite cuvinte și sintagme, adnota, cu rigoare, misiva, și, apoi, citea în întregime placheta sau cartea ce i se trimisese.
Adnotările sale pe epistole și pe unele cărți sunt clare, anunță talentul sau neagă existența acestuia și sunt redactate întrun limbaj critic fără echivoc.
Epistolele trimise de poetul Mihai Codreanu (1876–1957), inedite până acum, au fost atent citite, adnotate și, caz foarte rar, Titu Maiorescu îi și răspunde: 1. că nu-i fac prefață, dar că are talent și să vie pe la 30 septșembrieț 1901 la București, dacă vrea să discutăm asupra poeziilor lui. T[itu] M[aiorescu] și 2. Mulțumit în 29 aprșilieț1903 pe cartă de vizită cu adaosul „și speră să vadă de la dșomniaț sa un nou volum de lucrări originale“. T[itu]M[aiorescu].
Trimiterea se face la cele două cărți de poezii – Diafane (1901) și Din când în când. 1901–1903, Iași, 1903, ale lui Mihai Codreanu.
Epistola lui George Vâlsan (1885–1935)1 se constituie într-un microtext critic privitor la arta sa poetică. Fostul student al profesorului Titu Maiorescu2 se confesează, cu oarecare sfială și reținere, despre sine și, mai ales, despre cele două naturi antagonice, demonul și zeul, care-i stimulează creația.

*
Iași, 6 din septembrie 1901
Strada Procopiu, nr. 7

Domnule Maiorescu,
Cunoscând că literatura românească, departe de a vă lăsa indiferent, v-a trezit totdeauna un viu interes, îndrăznesc a vă prezenta volumul acesta, solicitând pentru el atenția d[umnea]v[oastră].
Veți găsi aci încercările unei adolescențe care are naivitatea de a crede că i se cuvin câteva clipe din această atenție și care, departe de a-și face iluzii mari, socoate că merită un cuvânt de încurajare din partevă.
Și nu că doar aș fi dintre acei care ar căuta să răzbată urcându-se pe vreun piedestal alcătuit din cuvinte binevoitoare, indulgență din partea celor mari, dar cred că le este permis și celor ce sunt la începutul carierei, să aibă un început de încredere în ei, supunându-și munca, nu cu desăvârșire lipsită de valoare, la aprecierea celor în drept a-și da părerea în direcția în care dânșii, începătorii, au lucrat.
Și mă întreb numai, în cazul acesta, dacă n-ar fi o datorie chiar, ce se incumbă celor ce au câștigat deja prin valoarea lor netăgăduită încrederea mulțimii, să recomande și pe începătorii care ar făgădui ceva, atenției sale.
Acesta, crezând că este adevărul, îmi iau curajul a vă prezenta volumul de față, rugându-vă să binevoiți a-l supune unei cât mai vigilente scrutări și, în cazul când ar avea norocul de a reuși să vă faceți o bună părere de dânsul, să-i acordați onoarea unei prefețe în care, menționându-i defectele, să spuneți adevărul curat, fie el oricât de aspru.
Oricare ar fi deciziunea dșumneaț vșoastrăț, chiar în cazul când ați socoti că această prefață nu mi se cuvine, vă rog a-mi răspunde până la 25 septembrie, căci, în așteptare, am oprit broșarea volumului alăturat.
Și nu socotiți această rugăminte ca o îndrăzneață nerăbdare, dar fiind atins de o grea afecțiune de piept, la acea dată trebuie să plec în străinătate pentru îngrijirea sănătății și e legitimă, cred, dorința ca înainte de plecare volumul să apară, căci s-ar putea să nu mă mai întorc, în care caz să rămână măcar atât dintr-un «cineva» de-o clipă în Univers.
Cu aceasta vă rog a primi, domnule Maiorescu, respectuoase mulțumiri și salutări.
M. Codreanu

*
Iași, 16 din april[ie] 1903

Domnule Maiorescu,
Vă trimit un nou al meu volum, închipuindu-mi că vă vor face mulțumire câteva clipe de vis smulse obositoarei realități.
Odată cu el, vă rog a primi respectuoasele mele salutări.
M. Codreanu

*
București, 11 iunie 1905

Domnule Maiorescu,
De vreo patru ceasuri mă silesc să compun o scrisoare frumoasă și nu izbutesc. De aceea m-am hotărât să vă scriu cum îmi va veni mai bine, și vă rog, de găsiți ceva rău, să treceți cu vederea.
Când am venit la d[umnea]v[oastră] spre a vă cere o carte de Carlyle, aveam și o lungă poezie pe care m-am sfiit să v-o dau din pricină că n-avea rime.
În ultimul moment mi s-a părut că n-ar fi cuviincios. Am mai venit odată la d[umnea]v[oastră] cu o poezie și din acelaș[i] motiv n-am arătat-o.
Știu că d[umnea]v[oastră] ați fi citit-o binevoitor, m-ați fi sfătuit, dar m-ați fi crezut cam îndărătnic. Și poate de mult vă îndoiți dacă din convingere sau numai din simplă dorință de originalitate scriu adesea versuri.
E curios ce se petrece cu mine. O luptă între demonul care mă îndeamnă să scriu fără rime și între zeul care vrea să mă înalțe și să-mi dea toate semnele unui adevărat poet.
Demonul are argumente, de multe ori îl aud șoptindu-mi, la urechea stângă (un demon nu poate șopti la urechea dreaptă).
De ce rimă? Gândește-te! Nu-ți pare rima asta ca un lanț, de aur ce e drept, dar lanț, care leagă aripile fantaziei doritoare de aer mult.
N-ai tu destul de luptat cu mormanul de cuvinte din care trebuie să alegi pe cele care îți arată mai limpede gândul? Rima chinuiește gândul, de multe ori te face ca hatârul ei să spui mai în curent, mai urât un lucru pe care l-ai fi spus cu puține cuvinte și clar de n-ar fi fost rima.
Și la urmă, ce ajunge poetul urmând astfel? Un grămătic bun care se poate strecura cu dibăcie printre zăbrelele care îl silesc să facă mii de îndoituri și ocoluri spre a ajunge acolo unde ar fi de mult de ar fi mers drept.
Versul poate avea muzică și fără rimă. Apoi rima banală e nesuferită. Și când te poți mândri că ai o rimă nouă? Rar de tot. De obicei când ți se pare că ai găsit-o, afli că demult era prinsă în versurile lui Eminescu sau Coșbuc.
Vrei să răspunzi că toți poeții noștri scriu cu rimă? Ei și dacă scriu? Oare dacă cucoanele ar purta corset, rău ar fi ca una să nu poarte?
Tu ai citit Robia femeii. Ia adu-ți aminte! Cam așa spune Mill: într-o chestiune controversată, experiența făcută numai într-o direcție nu poate dovedi nimic. Și chiar de au fost poeți romanici care au scris fără rimă și n-au reușit, adică cititorilor nu le-a plăcut, nu înseamnă că tu nu vei reuși, însă experiența se face pe socoteala mea.
Peste puțin aud cum se apropie zeul.
– Cine ești tu de smulgi cu nerușinare sonora podoabă la care au muncit atât de greu, atât de mulți? Ai bagheta de diamant a geniului ca să poți prăbuși ce au clădit cu trudă cei morți?
Rima e dulcea îngânare a muzicii cuvintelor. Numai cei leneși caută sofisme ca să o lepede. Căci e cu neputință să afirmi că aceeașșiț poezie e mai frumoasă fără rime decât cu rime.
Nu numai atât! Rima e un mare ajutor la economia poeziei. Și rima te face să stăruiești mult asupra versurilor și adesea stăruința aceasta îți aduce un gând, o imagine mai frumoasă ca cea dinainte.
Aș mai înțelege să scrii versuri albe când ai turna în ele vreo cugetare, care prin frumusețea și noutatea ei să mă facă să uit de rimă.
Dar tu, vorba d[omnu]lui Maiorescu, relativ la Alice Călugăru, faci poezie comună, ieftină, poezie drăguță dar nu frumoasă, câteva fire de aur într-un pumn de nisip. Și cam așa urmează zeul, uneori întristându-mă adânc, alteori încurajându-mă.
După cum vedeți ambii rivali au argumente, ba se arată și erudiți, vin cu citații. Ce să fac eu? Aș vrea să urmez pe zeu dar mă ține puternic diavolul. Voi cere ajutorul timpului și sper că așa voi birui.
De altfel de câte ori mă supun demonului îmi pare rău și aceasta îmi dă nădejdi mari.
În orice caz vreau să vă asigur că sfaturile d[umnea]v[oastră] m-au pătruns, însă trebuie să mai treacă o vreme până să prinză rădăcini adânci într-un sălbatec ca mine.
Acesta e un motiv pentru care nu v-am dat versurile mele, nu vă urmasem întrutotul sfaturile. Și mai e unul – mi s-a părut întotdeauna că încercările mele sunt prea mărunte lucruri și că nu e frumos să vă iau cu ele un timp care ar fi putut fi întrebuințat pentru fapte mai mari. Și eram așa de convins de aceasta că m-am mirat nespus auzind că Alice Călugăru a venit trei zile de-a rândul, câte un ceas jumătate pe fiecare zi, ca să vă citească versurile ei!
Al d[umnea]v[oastră] prea supus,
G. Vâlsan

Note
Originalele acestor epistole, necunoscute, se află la Biblioteca Academiei Române.
1 Poet și geograf, autorul unei singure cărți de versuri, Grădina părăsită, Cluj, Editura Ardealul, 1925 despre care s-a pronunțat Perpessicius, I. Trivale și Leon Baconski.
2 George Vâlsan, Titu Maiorescu, îndrumătorul tinerimii. Cuvântare ținută la Societatea studenților în litere, din București, 7 martie 1910 în „Convorbiri literare”, 44, volumul 2, nr. 1, martie 1910, p. 36-43.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara