Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Din Cartea cu fleacuri:
Tonul just de Livius Ciocarlie

Ipohondru, M.Z. mi-a scris timp de două decenii că e pe punctul să moară, cardiac. Nu mai dădeam atenţie. Era felul lui de a fi. Până când într-o zi inima s-a conformat. Insist şi eu destul, dar la mine nu e obsesie. Este o temă de tratat.
Am un foarte incomod neajuns: nu gândesc - altfel decât în replică - aproape deloc. Îmi umplu timpul cu ce se poate, dar nu tot. Rămân plaje de timp mort. Poate de aceea, ca să treacă vremea, sunt un adormit.
Gheorghe Crăciun: "Am devenit o brută livrescă, un monstru de lecturi şi simboluri, un om care poate vorbi despre orice." Toţi vorbim despre orice, dar eu nu despre un orice cultural. Deşi citesc, nu pot să devin o brută livrescă. Sunt bine apărat: uit tot.
"Nimic nu poate fi mai degradant decât să mori încet, să te stingi de la o zi la alta, măcinat pe dinăuntru, conştient de ceea ce ţi se întâmplă, sub privirile insuportabile ale celor apropiaţi." Are dreptate, pe apropiaţi ar fi bine să-i putem feri. Altfel, ce poate fi mai agreabil decât ca, într-o crescândă oboseală, să te "stingi" ?
"Îmbătrânesc. De fapt, despre asta tot vreau să scriu şi n-am curajul." Probabil că îţi trebuie curaj când eşti încă departe de bătrâneţe. Nu mai ştiu. Formulez altfel, neperformativ. De exemplu: "Am îmbătrânit." Sau: "Sunt bătrân." Aflat în posesia acestei informaţii, nu mai trebuie să am curaj.
"...cultura democratică dezvoltă un anumit conformism generalizat", scrie Llosa, citat de Gheorghe Crăciun. În realitate, toate culturile sunt conformiste, din toate trebuie ieşit. În ce? În lipsă de repere, în haos, în ceaţă, în nimic. E drept, cultura te ajunge din urmă şi te recuperează, dar asta e treaba ei. Treaba ei, în sensul că ei îi pasă şi, pe de altă parte, pentru că asta are ea de făcut. Cât despre democraţie, aşa e. Democraţia e correctă sau nu e deloc.
Idei interesante, uneori profunde. Pe unele, aş vrea să le comentez. Deodată, nivelul creşte mult, până la inconfundabil, când scrie despre... fân.
Oricât de trăsnită ar fi viziunea unui umorist, ea va sfârşi prin a-şi găsi un corespondent real. Senatorii noştri care caută arma secretă a duşmanilor, din cauza căreia plouă cu apă de mare în Moldova, nu sunt ei nişte "scafandrieri" ? Nu urca şi la Tudor Muşatescu apa Mării Negre în munţi ?
Fascinant în moartea cardiacului este că el poate trăi normal, ca oamenii sănătoşi, până cu nu multe minute înainte de a sucomba.
Marele pericol al scriitorilor care trec prin stări neobişnuite este să ia un ton prea sus. Este ce i s-a întâmplat lui Cioran în cărţile româneşti. Abia în franceză a găsit tonul just.
Într-o carte de literatură nu trebuie (n-ar trebui) să argumentezi. Trânteşti una cât mai aiuritoare şi te eclipsezi.
Uneori dai peste gândire falsă la autori bine cotaţi. Alteori, sau tot atunci, aparatul tău de recepţie e gripat.
Ce înseamnă să devii cunoscut şi destul de bătrân ca să te bucuri de un anumit respect sau să fii disponibil, în timp ce alţii nu sunt!... Ieri mi s-a propus să fac o "expertiză" (când o să apară primul dicţionar de limbă română postdecembristă?) într-un domeniu la care nu mă pricep deloc. Astăzi citesc, tot în calitate de expert, o lucrare teoretică din care nu înţeleg mai nimic. Noroc că nu se cunoaşte. Totul e să dai un verdict favorabil şi poţi să-ţi iei indemnizaţia de expert.
Citesc un roman cu evenimente care ne-au zguduit la vremea lor: furtul revoluţiei, Piaţa Universităţii, "duminica orbului", minerii... Cumplit de plictisitor.
Ieri, şapte ani de când, după o scurtă boală, a murit Relu. De fapt, de inimă rea. Cu nouă ani înainte murise - într-o secundă, pe şosea - femeia pe care o iubise. Cu numai patru, băiatul, rătăcit în ceaţă, în Făgăraşi. Cine hotărăşte toate astea?, întreabă T. Hazardul, zic. E singurul cuvânt pe care pot să-l spun în apărarea lui Dumnezeu.
Era acolo, la parastas, P. L-am cunoscut când avea zece ani. Are acum şaizeci. Marioara, mama lui, optzeci şi şase. Cum se simte ? E bine. Nu prea mai ţine minte. Este regina balurilor, căreia i se aruncau confetii, din amintirile lui T.
Încet, intrăm în ceaţă. Suntem spectrali. A avut ecou cartea ? mă întreabă Corina. Cartea? A, da, cartea. Ce ştiu eu!
Dacă ţi-ai fixat o linie de gândire, mâine vei putea continua ce ai început azi. Dacă ţi-o refuzi, cum fac, intri într-o incertitudine febrilă. Fertilă, era să zic.
Există oameni cu care te înţelegi atât de bine, încât aproape că s-ar putea vorbi de iubire şi pe care, totuşi, necazurile tale mari, când dau peste tine, îi plictisesc. Şi reciproc.
Aflu din articolul unui tânăr, altfel inteligent, fruntaş de generaţie, că relaţia cu regimul Dej a fost una de negociere. Numai că n-am avut destui negociatori. Aşa e, dacă stai să te gândeşti. Şi nici destul de abili. Negociind mai bine cu Securitatea, Steinhardt n-ar mai fi bântuit închisorile atâţia ani. Mai aflu că anticomunismul nostru e şi elitist şi abuziv, fiindcă nu ţine seama de majoritate, care s-a adaptat. S-au adaptat şi cu nazismul milioane de germani. E elitist antifascismul ? Dacă o scrie negru pe alb tânărul nostru inteligent, fruntaş de generaţie, atras de comunism, nimic de zis! Dacă nu, e - ca şi mulţi anticomunişti - un biet oportunist.
Cărţile pe care am făcut greşeala să le citesc în stare febrilă au devenit fragmente de coşmar.
Neavând temperament, pot avea temperatură. E evident cea mai plăcută stare, încă de când, cu gripă, admis în patul "mare", al părinţilor, priveam, cu o reconfortantă plictiseală, vrăbiile pe geam.
E remarcabil de răspândită însuşirea omului de a nu fi atent la ce spune celălalt.
Îmi fac de lucru, cât pot de mult, stând în fotoliu. Să mă aşez pe scaunul autorului de cărţi şi de te miri ce mi-e din ce în ce mai neatractiv.
Puterea epocii de a-i strica pe oameni e irezistibilă. Nu-i face faţă decât unul atât de inert ca mine. Unul gata deteriorat, altfel zis.
Nu e bine să treci dintr-un secol în altul - pentru posteritatea ta nu e bine - decât cu ani cât mai puţini. Nu ţi se găseşte locul potrivit. Un Caragiale, un Maiorescu au avut grijă să termine la timp ce aveau de făcut. Dintr-un mileniu într-altul ? Ce să mai vorbim!
Sunt uriaşe resursele de prostie ale oamenilor foarte deştepţi. Constant deştepţi nu sunt decât oamenii mai puţin deştepţi.
De unde nu era decât un miraj, acum, de la o vreme, Oblomov c'est moi.
În visul de azi-noapte, Vulturul insista să venim la Timişoara fiindcă "se dă şi carne". Un detaliu care unor prezumtivi cititori tineri nu le-ar mai spune nimic. Şi e bine că-i aşa. Bine, până când nu încep să ne înştiinţeze ei cum s-a trăit atunci.
Colecţionez prostiile oamenilor deştepţi. Tocmai am citit că Bacovia n-a avut forţa sau inspiraţia să fie un mare postmodernist.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara