Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Tragedia antică reloaded de Tudorel Urian

Într-o epocă în care mai multe instituţii şi asociaţii specializate (edituri, Uniunea Scriitorilor, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii) caută soluţii pentru promovarea internaţională a literaturii române, o tânără autoare, Irina Egli, complet necunoscută cititorilor din România, publică, fără nici un fel de sprijin din ţară, la cea mai importantă editură francofonă de pe continentul american (Boréal, din Montréal), un roman a cărui acţiune se petrece în Dobrogea. Mai mult decât atât, cartea s-a bucurat deja de cronici elogioase în presa canadiană, autoarea a fost invitata postului Radio Canada, iar romanul Terre salée a fost prezentat la standul Québec-ului, la ediţia din acest an a Salonului Cărţii de la Paris. Se pare că, în ţară, editura Humanitas a achiziţionat deja drepturile pentru traducerea romanului, ca şi pentru viitoarele cărţi ale autoarei.

Cum se explică succesul real (am citit cronicile!) al acestui roman, scris direct în limba franceză, dar cu personaje purtând nume româneşti şi având drept cadru un perimetru foarte restrâns (Murfatlar, Constanţa, Mangalia, cu o escapadă cât o călătorie iniţiatică la Lindenfeld, în Banat) în viaţa literară canadiană?

Terre salée este o tragedie antică derulată în plină modernitate. Cu sau fără ştiinţă, Irina Egli reia într-un fel recomandarea făcută de Mihai Zamfir ca, în locul experimentelor mai mult sau mai puţin fericite, scriitorii să încerce transplantarea în sol românesc a unor teme şi motive celebre ale literaturii universale. Mihai Zamfir însuşi a dat un echivalent românesc al celebrului roman Lolita de Vladimir Nabokov. Dobrogea din romanul Irinei Egli este locul încărcat de mister şi de farmec, unde apele dulci ale Dunării se contopesc cu apele sărate ale mării, iar coloanele greceşti de la Histria oferă cadrul ideal pentru a da măreţie şi dramatism tragediei oamenilor acestui ţinut. Totul aici se află sub semnul sării care, în timp, a ros, precum un cancer, piatra vechilor munţi ajunşi palide coline, dar şi sufletele oamenilor.

La fel ca în tragedia antică, personajele Irinei Egli sunt nişte jucării ale destinului. Lumea lor este una ante-creştină, în care morala nu a fost încă inventată, conştiinţa nu dă nimănui bătaie de cap, iar omul îşi caută cu disperare unitatea originară. În acest cadru al pasiunilor extreme şi al absenţei oricăror întrebări de natură morală, adulterele se ţin lanţ, incestul devine o chestiune de pasiune pură, fără ca tatăl sau fiica implicate în relaţie să aibă vreun sentiment de culpă în faţa propriei conştiinţe, eliminarea persoanelor devenite indezirabile sau măcar inutile se face prin foarte naturala lor suprimare fizică. Viaţa este o luptă pe viaţă şi pe moarte în care cel mai slab este dat la o parte fără menajamente, până acolo încât fiica ajunge să uzurpe locul mamei şi al amantei în patul tatălui. Fiecare personaj are una sau mai multe vieţi secrete, schizofrenia este generalizată, nimic nu este ceea ce pare, fiecare lucru la vedere are multe şi încurcate rădăcini ascunse. Una peste alta, Terre salée este un soi de Oedip rege derulat pe străzile din apropierea falezei constănţene, în decorul pestriţ al localurilor ieftine şi al rugăciunilor ce se fac auzite din înălţimea moscheei. O tragedie ca la carte, cu personaje tipice (poetul Ahoe, prin gura îmbibată în alcool a căruia se rostesc uneori marile şi micile adevăruri, Sonia, mătuşa lui Alexandru, aflată în scaunul cu rotile, fostă prostituată, martorul tăcut al dramelor care se petrec în jurul ei, Vera, soţia înşelată şi fratele ei Sebastian, singurul locuitor al satului Lindenfeld, combinaţie stranie de Sisif şi meşterul Manole, care construieşte porţi pentru casele părăsite din sat pe care ulterior le distruge pentru a face altele mai mari), asamblată într-o construcţie epică suplă, care beneficiază din plin de o eleganţa stilistică şi de apetitul special pentru comunicare, ale prozatoarei.

Obişnuiţi cu literatura confesivă a prozatorilor români de ultimă generaţie, mulţi ar putea fi tentaţi să vadă în Terre salée un roman de scandal, cel al incestului dintre Alexandru şi Anda. Cu siguranţă acest episod produce un şoc cititorului şi comentatorii canadieni ai cărţii şi-au focalizat interpretările în jurul său. Incestul reprezintă apoteoza tragediei personajelor, elementul cel mai greu de acceptat din punctul de vedere al moralei sociale de azi. Dar miza romanului este mai mare. El îşi propune să readucă în discuţie, ca în vechile tragedii greceşti, micimea fiinţei umane în faţa destinului, precaritatea intrinsecă a omului aflat în imposibilitatea de a-şi controla existenţa dincolo de satisfacerea unor nevoi fizice. Alexandru şi Anda îşi trăiesc propria dramă, dar şi vieţile celorlalte personaje (Ahoe, Sonia, Ioana, Sebastian) se află sub semnul capriciilor destinului. Acesta îşi râde de oameni, îi pune să facă lucruri la care aceştia nici nu gândesc şi singura cale de a scăpa din acest joc tragic este moartea. În faţa acestei constatări Alexandru ajunge să intuiască - şi noi odată cu el - de ce a ajuns Socrate să bea cucută. Şi, fireşte, să îşi pună capăt zilelor într-un mod similar. Chiar dacă nu are ceea ce se numeşte conştiinţă morală, Alexandru are, totuşi, un soi de filozofie în faţa vieţii. În centrul ei stă conceptul de libertate aşa cum reiese dintr-un dialog despre iubire, inspirat de gândirea lui Socrate, pe care voi încerca să îl traduc:
-"... Trebuie să fii liber. Dacă eşti liber, poţi să iubeşti.
- Pe oricine?
- Bineînţeles. Pe oricine şi orice. (...)
- Asta nu înseamnă însă că nu eşti niciodată vinovat.
- Cum?
- Poţi să fii vinovat şi să suferi ca un câine. Poţi să fii trădat, să-i trădezi pe ceilalţi sau chiar să te trădezi pe tine însuţi, important este să iubeşti. Pentru că, ulterior oricum, te trezeşti singur. Mie mi-au plăcut experienţele.
- Şi atunci?
- Am greşit. Iată ce nu mi-a spus maestrul.
- De ce insişti ca el să-ţi explice moartea?
- Pentru a putea să o iubesc." (p. 115)

Pe cât de vechi sunt temele romanului, pe atât de modernă este tehnica sa narativă. Irina Egli îşi redactează textul într-o tehnică cinematografică, descrie ca şi cum ar avea în permanenţă o cameră pe umăr, merge la esenţial, foloseşte vorbe puţine, dar nu scapă detaliile pline de pitoresc sau cadrele încărcate de semnificaţii simbolice. Tehnica cinematografică este evocată în mod direct în acest fragment de la pagina 65:"Pe străzi. Pereţii caselor erau gri. Şi îngheţaţi. Totuşi ceva pâlpâia în acest univers. Vedea oameni care mergeau ca într-un film derulat cu încetinitorul. La rândul lui, se mişca lent, cu impresia că ar fi ajuns la capăt. Şi bucăţica sa de peliculă se proiecta în altă parte, acolo unde legea gravitaţiei nu mai funcţiona şi unde suveran era un soi de magnetism astral care aspira în afara pământului. Trăia într-un echilibru fragil". În puţine cuvinte, din elemente minimale, Irina Egli reconstituie întregul pitoresc exotic al unei Românii a contrastelor, străin pentru majoritatea cititorilor ei canadieni. Pe de altă parte, cititorii români nu vor avea nici o problemă să recunoască locuri familiare şi, mai ales o anumită atmosferă pe care nu o vor uita prea curând. Călătoria grotescă a Verei spre Timişoara, fără bilet, într-un vagon pustiu şi sordid, în care temperatura nu depăşea -5° C, şi decizia sa spontană de a face sex cu controlorul pentru a se încălzi, par desprinse dintr-un film, dar nu sunt de neimaginat într-o Românie de dinaintea căderii regimului comunist.

Terre salée este un roman al pasiunilor fără limite, terifiant şi seducător pe care, odată lectura începută, ţi-e greu să-l mai laşi din mână. Combinaţia de tragedie antică şi modernitate, limpezimea exprimării, stilul perfect egal al naraţiunii (Irina Egli"filmează" totul rece, impersonal, nu sugerează verdicte morale, nu se străduieşte, ca atâţia alţii, să-şi conducă cititorii spre o teză preconcepută), o anumită ingenuitate perversă în abordarea unor teme vechi de când lumea, dar mereu născătoare de scandal (descrierea cu multă seninătate a incestului, îi va oripila, cu siguranţă, pe mulţi, nu neapărat foarte pudibonzi), fac din acest roman o reuşită şi explică succesul său canadian. Nu ne rămâne decât să sperăm că traducerea românească, pe care eu o aştept cu mare interes, se va ridica la înălţimea originalului.