Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Tranziţie fără Dumnezeu de Tudorel Urian


Cu o medie de una-două cărţi publicate pe an, Dan Stanca poate candida, cu siguranţă, la titlul de cel mai prolific scriitor român apărut după decembrie 1989. În pofida numărului mare de titluri publicate şi a cronicilor în general favorabile care au însoţit fiecare nouă apariţie, romancierul nu este însă ceea ce s-ar putea numi o vedetă a vieţii literare, iar vizibilitatea cărţilor sale este nemeritat de redusă. Această situaţie este cu atît mai de mirare cu cît, prin problematica lor, romanele lui Dan Stanca ar putea fi motorul unor ample dezbateri în societatea românească. Înrudit în privinţa modului în care percepe realitatea prezentului cu Horia-Roman Patapievici (cel din Omul recent) şi cu Cristian Bădiliţă, Dan Stanca pune în discuţie în toate ficţiunile sale îndepărtarea omului contemporan de valorile spiritului şi, în mod concret, de textele fundamentale ale ortodoxiei. Practicile ortodoxe comune (crucile făcute cu abnegaţie de călătorii vreunui tramvai ajuns în dreptul cîte unei biserici; celebrările mai mult sau mai puţin formale ale diverşilor sfinţi; slujbele, transformate în obligaţii de rutină, de către preoţi din ce în ce mai plictisiţi şi mai preocupaţi de cele lumeşti) au îndepărtat enoriaşii de adevăratele valori ale spiritualităţii ortodoxe. Lipsită de suportul spiritual, societatea românească a tranziţiei se scufundă tot mai adînc într-o mizerie materială şi morală (munţii de gunoaie care riscă să ne sufoce, corupţia generalizată, tîlhăriile la drumul mare, prostituţia, chipul şi formele Nicoletei Luciu intens mediatizate, emisiunile de divertisment tip „Vacanţa Mare” şi filmele ultraviolente au devenit actele de identitate ale timpului prezent), fapt ce nu lasă loc de perspective prea optimiste pentru viitor. Punerea pe cele două talgere ale balanţei a idealului spiritual, respectiv, a prezentului ticăloşit, nu este nouă în literatura română de la Eminescu încoace, dar tratarea ei în romanele lui Dan Stanca este extrem de dură, fapt ce i-a adus autorului numeroase reproşuri, inclusiv acuza de blasfemie.

Este evident faptul că problematica romanelor semnate de Dan Stanca este una de mare actualitate, menită să stîrnească reacţii pro sau contra. Cum se explică atunci tăcerea care învăluie scrisul prozatorului? Pentru că deşi numele autorului este adesea citat cînd vine vorba despre proza ultimilor ani, puţini se arată cei dispuşi să comenteze substanţa propriu-zisă a romanelor sale, ideile care nu sînt cu nimic mai prejos decît cele din atît de mediatizatul şi controversatul eseu al lui H.-R Patapievici, Omul recent. Explicaţia ţine în bună măsură de modul în care sînt elaborate aceste opere de ficţiune. Pe de o parte, romanele lui Dan Stanca sînt nişte texte „pour les connaisseurs”. Pentru a fi înţelese ele presupun din partea cititorului un anumit nivel minimal de iniţiere şi parcurgerea, în prealabil a unei bibliografii din care nu pot lipsi scrierile părinţilor Bisericii, operele lui René Guénon, Vasile Lovinescu, sau Meister Eckhart. În plus, stilul lui Dan Stanca nu este unul foarte comod. Adesea frazele sale sînt excesiv de lungi, autorul suferă de o oarecare prolixitate (nu atît de evidentă ca în primele sale romane, dar încă vizibilă), ideile par bine învăluite în straturi succesive de cuvinte, astfel încît niciodată nu poţi fi sigur că ai înţeles exact ceea ce a vrut să spună autorul. Fraza ia uneori aspect de litanie, ca în acest fragment luat la întîmplare: „În care dintre aceste ciudate chipuri ale naturii avea să se întoarcă spre a-şi reîncepe viaţa după ce ar fi uitat ce lăsase în urmă, acolo, în staţia de metrou, cînd ridicase piciorul şi călcase peste faţa propriului ei copil, şarpe, dar copil, eliberîndu-se astfel de tot ce o mai putea reţine, o mai putea întoarce din drum şi, întocmai ca o mireasă care, dezbrăcîndu-se de toate podoabele, sfîşie voalul ale cărui zdrenţe cad ca nişte coji pe pardoseaua rece a bisericii şi aleargă spre fericirea nevăzută ce luminează în spatele preotului şi a altarului pentru a nu se supune viitorului care aşteaptă s-o absoarbă, aşa şi ea zdrobise capul propriului copil-şarpe, înţelegînd că din burta ei violată în copilărie nu se putuse naşte decît o asemenea făptură lungă, interminabilă, iar ea, ca mamă, nu făcuse decît să întreţină iluzia că a născut un om cînd de fapt zămislise un şarpe, tîrîtoare primordială, fiinţa ofidiană a începuturilor care au învins neînceputul”. (p. 196) Preferinţa autorului pentru acest tip de fraze ample, cu multe ramificaţii, este cu atît mai suprinzător cu cît Dan Stanca practică de mulţi ani exerciţiul de concizie specific presei cotidiene, în calitate de angajat al ziarului „România liberă”.

A doua zi după moarte este o carte care respectă întocmai reţeta prozei lui Dan Stanca. Elementele care au făcut specificitatea romancierului (pendularea între textele sacre şi realitatea grotescă a tranziţiei, glisarea din planul real spre fantastic, apariţia miracolului în plină banalitate a vieţii cotidiene, descrierea acidă a lumii contemporane, tot mai străină de valorile spiritului, care pare a-şi fi rătăcit iremediabil busola într-o tranziţie fără cap şi coadă) definesc şi această nouă apariţie editorială. Personajele romanului suferă de un fel de schizofrenie dată de distanţa tot mai mare dintre aspiraţiile lor spirituale şi realitatea înconjurătoare. Toate sfîrşesc prin a se îneca în mocirla tranziţiei, precum Sabina, misterioasa (prin destin) protagonistă a romanului: „Ce dorea atunci de la viaţă dacă nu chiar negaţia vieţii, zăvoiul de umbră unde să se odihnească şi în acelaşi timp să fie trează, să nu facă nimic, dar tot corpul să vibreze de speranţă şi de credinţă în cel cu adevărat iubit, vulturul de purpură al soarelui, floarea de cristal a gheţarilor ce ating cerul... aceasta voia şi din această cauză, precum Nastasia Filipovna care aruncase în foc pachetul de o sută de mii de ruble, arunca şi ea un an, doi, trei, se căsătorise fără să iubească, autosugestionîndu-se că iubeşte, şi pleca din ţară, prefăcîndu-se că admiră Occidentul, cînd ea nu visa decît Putna, Agapia şi Tismana, visa România contemplaţiei şi a sihăstriilor, în nici un caz România concretă, murdară, a gunoaielor şi molozului, a funcţionarilor de la de la ICRAL, a securiştilor şi activiştilor de partid care cîntau la beţie cu gura larg deschisă „şi noi sîntem români” (...) România sfîrşitului de mileniu în care bolboroseau naţionalismul şi brutalitatea, rîgîiau mîrlanii iar oamenii de bun simţ îşi dădeau ochii peste cap, neştiind ce să facă, aşa cum nici ea nu ştia, dar pleca, se azvîrlea cu capul înainte pentru a sparge sticla de proastă calitate a destinului şi a deschide breşa salutară în această cazemată a propriei fiinţe” (p. 105). Diferenţa de celelalte romane este dată de plasarea acţiunii într-un viitor apropiat (prin nimic însă deosebit de realitatea prezentului) şi de apariţia unui nou personaj, Horia Giugaru, care împrumută cîteva dintre datele biografice ale autorului. De altfel în epilogul cărţii (vezi pp. 239-277) acest personaj comentează din perspectivă auctorială romanele anterioare ale lui Dan Stanca şi dă o interpretare explicită întîmplărilor din cel care tocmai se scrie.

Romanul A doua zi după moarte este o carte incomodă, susceptibilă să stîrnească idiosincrasii şi să pună în dificultate pe multă lume (printre personajele ei apare Daniel, Mitropolitul Moldovei, în ipostaze nu dintre cele mai convenabile). De acea, ea merită citită în primul rînd pentru latura ei eseistică, pentru ideile explicite sau implicite pe care le înaintează, şi apoi doar ca un produs de ficţiune. Este o carte plină de întrebări la adresa lumii contemporane şi acesta este lucrul cel mai important.

Nu pot încheia aceste consideraţii fără a menţiona contraperformanţa editurii clujene Dacia care, ca şi în cazul volumului meu de eseuri, Platon pe Internet (unde s-a izbutit performanţa, unică, după ştiinţa mea, a greşirii numelui autorului pe chiar coperta cărţii), scos în acelaşi timp cu romanul lui Dan Stanca, nu s-a jenat să trimită în librării (vorba vine, de fapt, din nou ca în cazul cărţii mele, nu am prea văzut romanul lui Dan Stanca) un cvasi-rebut editorial. Rebut al cărui principal cumpărător devine pînă la urmă chiar autorul, fie şi din jena de a nu fi părtaş la înşelarea unui potenţial cititor de bună credinţă care, cumpărînd un astfel de deşeu editorial, ar putea pune pe socoteala nefericitului autor impardonabilele greşeli de editare. Pagini lipsă (textul de la pagina 91 nu mai continuă nicăieri), spaţii albe plasate aberant (vezi pagina 99), corectura neglijentă, au transformat într-un mic coşmar pentru autor ceea ce ar fi trebuit să fie bucuria apariţiei unei noi cărţi. Nu ştiu dacă asemenea „dezastre” editoriale au la bază o lipsă de respect a unor editori faţă de munca de ani de zile a scriitorilor pe care îi publică sau incompetenţa crasă a personalului din corpul tehnic. Probabil şi una şi alta. Din punctul de vedere al autorului însă, apariţia unor astfel de cărţi devine o componentă a coşmarului de zi cu zi, atît de bine descris în romanele lui Dan Stanca.

A doua zi după moarte este un roman care poartă semnele inimitabile ale scrisului lui Dan Stanca. Cititorii fideli ai romanelor sale nu vor avea mari surprize citindu-l, dar cei care nu-i cunosc cărţile anterioare pot avea revelaţia întîlnirii cu unul dintre scriitorii foarte interesanţi ai perioadei de tranziţie.



Dan Stanca, A doua zi după moarte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2003, 280 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara