Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Tratament fabulatoriu de Cosmin Ciotloş


Monstrul fericit, cea de-a patra carte a lui Radu Vancu, se subintitulează poem. Asta în ciuda cuprinsului care numără, el singur, mai bine de patruzeci de poeme. Dacă, ţinând cont de filiaţiile livreşti pe care le ia în posesie fiecare dintre secvenţe, am încerca să le ridicăm pe acestea la puterea cuvenită, densitatea lirică ar deveni deja aproape imposibil de cuantificat. De unde trebuie, în asemenea dificile condiţii de adaptare, începută lectura? Radu Vancu însuşi oferă o sugestie, atunci când îşi concepe sintagma din titlu (fericită la rândul ei) distorsionând începutul unui text, Raţiuni de supravieţuire, aflat undeva la jumătatea volumului: "Fericit monstrul care-şi poate privi amintirile/ fără dezgust & ură./ De ce-ar fi el sentimental ca serial killerul/ surâzând tandru când vede la ştiri/ pozele victimelor?/ Să nu-ţi urăşti & să nu-ţi iubeşti amintirile." (pag. 37)

E drept că de aici mai trebuie întoarse câteva pagini până la întinsul eseu prin intermediul căruia fascinaţia alcoolică profesată îşi vădeşte, în defavoarea eventualelor suspiciuni de adicţie, aerul substanţial erudit. Spre deosebire de natură, iată, cultura face salturi. Căci nu despre alcooluri pur şi simplu scrie Vancu, ci despre un anume scenariu, bine trecut prin alambic, în care, desigur, acestea joacă neînduplecat diverse roluri de figuraţie. Aşa încât Monstrul fericit e în mai acută măsură afin cu Punţile Stalinskaya teoretizate de Radu Andriescu decât cu Băutorii de absint interpretaţi, cu doi ani în urmă, de cinci poeţi optzecişti de frunte.

Veritabilă postfaţă, fiindcă singura bucată care-i urmează nu-i decât un apendice închinat unui cunoscut poem al lui Ion Mureşan, eseul la care mă refer nu lasă pe dinafară, dintre toate ale literaturii, absolut nimic. Debutează ca o confesiune anodină, continuă pe un ton memorialistic nefixat foarte limpede în timp, se pierde în paradisurile artificiale ale bibliotecii, clasifică prin sinestezie. Tonul e interşanjabil de la un paragraf la altul: "Televizorul merge, mă uit cu mare atenţie la el, procesez cât pot de lucid totul, ca să-mi dovedesc că sunt treaz, ştiind în acelaşi timp cât se poate de bine că peste încă o jumătate de oră habar n-o să mai am la ce m-am uitat. Citesc din volumele patru şi cinci ale cenaclului Euridice, participând critic, mirându-mă de miopia aproape generală în faţa minunatelor poeme ale lui Dan Coman, elaborând replici, nuanţări şi distinguo-uri interioare, memorând tot demonstrativ cât pot de mult (ah, mitomana mea memorie!), ştiind iarăşi că a doua zi nu voi mai ţine minte nici un detaliu, ci doar chestiuni generale, cum ar fi aplicaţia empatică pe text a lui Gălăţanu şi iactanţa histrionică a lui Mincu. Estimp, alcoolul scade statornic cu un deget, cu două, cu patru, până se face iar palma întreagă, şi apoi o iau de la capăt. Palmă după palmă. Un pălmaş al alcoolului." (pag. 51)

Ultima propoziţie clarifică demersul. Evoluţia logică respectă interesele stilului, nu pe acelea, esteticeşte discutabile, ale delirului bahic. Ar fi fost, de altminteri, extrem de periculos ca prozelitismul, chiar discret fiind, să se insinueze în spaţiul acestei poezii de o eleganţă filologică fără cusur. E semnificativ că, în taxonomia pe care Vancu o improvizează aici, rafinamentul frastic creşte odată cu numărul gradelor. De la bere, care se menţine clamoroasă, până la whisky, care validează civilitatea frustă, mutaţia e sesizabilă cu ochiul liber. Adică, pe de-o parte: "Berea lenevoasă şi cronofagă, dialogica şi caragialiana bere, revelân­du-şi natura transalimentară doar iniţiaţilor suficient de răbdători şi cu îndelungi ani de ucenicie, întrucât supa de hamei se transformă în alcool propriu-zis numai după vidarea primei duzini de recipiente, mizând deci nu pe ingerarea intensivă şi abruptă a alcoolului concentrat, ci pe asimilarea lentă şi în doze homeopatice, dând symposionului anvergura unui maraton, organizând piramida halbelor cu minuţia unui constructor neamţ de catedrale gotice, abolind mai eficient chiar decât cele mai tari băuturi pactul cu timpul, transformând marxist cantitatea în calitate, cucerind aşadar cu arme apolitice sau chiar antipolitice, definitiv şi irevocabil, proletariatul."

Faţă de, pe de altă parte: "Whiskyul churchillian, spirtos energetic, consumabil deci eficient în combinaţii cu băuturi energizante precum Red Bull sau Burn, cel mai puţin metafizic alcool tare (alături de gin), fără să i se poată face din asta un cap de acuzare, pentru că nici nu promite transporturi metafizice, ci se ţine de cuvânt şi oferă beţii pur fizice, fără fineţuri, fără protocolarisme, o băutură care îţi spune din prima Ťtuť, prietenosă şi amabilă, dar lipsită complet de competenţe hamletian-dostoievskiene, motiv pentru care poeţii americani nu au agreat-o şi au preferat, în general, să-şi hrănească alcoolismul din alte surse, mai generoase sub acest aspect." (pag. 65)

Ce subminează Vancu aici, prin inflexiuni succesive, e tocmai presupusa tranzitivitate a speciei. Căci dacă eseul acesta inteligent (din care, în afară de titlu, Radu, să asculţi de Cameluţa, nimic altceva nu-mi displace), anulează principiul de funcţionare directă, textele care-l precedă reuşesc, prin lirismul structural, să ducă la capăt, cu atât mai concludent, o astfel de emancipare a referinţei. Autorul Monstrului fericit se numără printre cei mai puţin generaţionişti dintre poeţii importanţi ai generaţiei 2000. O dovadă suplimentară câtuşi de puţin neglijabilă o reprezintă şi faptul că acesta e primul volum al său care permite, în paginile sale, acte ferme de mobilitate prozodică. Nici în Epistole pentru Camelia (2002), nici în Biographia litteraria (2006) nu se puteau întâlni distihuri concupiscente de felul acestui multiplu pronunţabil poem, numit, cu un zâmbet în colţul buzelor, Zeul indic: "Iată, trupurile mele fac dragoste,/ spune amorul nostru frecându-şi palmele.// Ca un porcar mulţumit de vierul şi scroafa lui/ îşi freacă palmele, scuipă în ele şi le pocneşte.// Ca un pimp cu papagal pe umăr se hăhăie, satisfăcut./ Ca un regizor de filme porno alege unghiurile perfecte.// Ai zice că nu mai are mult şi se repede să verifice fluidele de pe cearşaf - culoare, compoziţie, miros, gust.// Nu ne iubim pe coji de lămâie,/ dar el vrea să presare peste tot coji de lămâie.// Muzică nu, culori parfumate nu,/ el se dă peste cap după muzică şi lumânări.// Iubirea noastră e un pitic voyeur şi kitschos,/ însă îl răbdăm şi facem dragoste sub ochii lui,// ştiam de la bun început că e greu/ să avem un zeu în proprietate mixtă.// Ce naiba să-i facem, e tâmpiţel, dar e al nostru." (pag. 30)

Odată cu această sporită fiabilitate în plan discursiv, Radu Vancu aduce în spaţiul poeziei ultimului deceniu o calitate strict necesară succesului critic al unei generaţii care încă trăieşte fervoarea pasabilei glorii foiletonistice. Anume valenţa interpretabilului. Versurile acestui volum se pot, aproape fără excepţie, discuta în detaliu. Deşi numeroase, contururile semantice rezultate nu se amalgamează, de data aceasta, niciodată. Există, în Monstrul fericit, o latură stenic tezistă care nu are deloc de-a face cu tematismele conjuncturale. E vorba, în optica mea, de un cod implicit de înţelegere majoră pe care Vancu îl difuzează în flux continuu. Cu tot aparentul anarhism afirmat, el crede, mai presus de orice, în instituţia comentariului intuitiv. (Revin la ce spuneam mai devreme: numai Radu Andriescu mai posedă, în poezie, un talent conceptual similar. Nu întâmplător, în bibliografiile amândurora figurează, programatic, câte o deconstrucţie lucidă a unor modele până la un punct, pentru fiecare dintre ei, dominante.)

Un volum nu doar remarcabil, dar şi foarte generos, în context, cu propria valoare individuală.