Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Trecutul unei lumi din viitor! de Petre Tănăsoaica

Mihuț Boșcu Kafchin este un artist mai tânăr cu aproape zece ani decât cei din gruparea clujeană Ghenie, Man, Savu, a trecut ca și aceștia de pe băncile și din atelierele școlii de artă din Cluj în atelierele Fabricii de Pensule, din celebrul Plan B și a expus în toate capitalele importante ale artei moderne europene, Viena, Berlin, Paris și, sper să nu greșesc, Londra!
A absolvit, spre deosebire de celebrii săi înaintași amintiți mai înainte, care au urmat Pictura, secția Ceramică, Sticlă, Metal a școlii clujene, iar asta chiar face diferența și-l plasează pe acest curajos al ieșirii în larg la o vârstă atât de crudă pe o direcție ce ar putea să nască prozeliți. Ceva din căutările sale ne duce cu gândul spre Max Ernst, cel din perioada când însuflețea mașinile ieșite din zona Revoluției Industriale, dar melancolia care trece ca un preș sonor pe sub toate configurările vizuale îl plasează într-o zonă a eleganței baroce, cum corect notează în cartolina expoziției de la MNAC, Diana Marincu, curatoarea sa foarte inspirată, din moment ce pune, într-un context prestabilit poetic, obiecte ale unei aluviuni dinspre trecutul imediat al dezintegrării tehnice, obținând un laborator sui generis din care, oricând se pot încropi seducătoare amintiri. Sub genericul „Amintiri din adâncurile Mării Thetis”, Muzeul Național de Artă Contemporană din București a făcut un gest de o superbie rară, anunțând pe această cale, a expoziției despre care ar fi trebuit să scriu cu cel puțin doua luni în urmă, ca să aveți timp să o și vedeți, că fenomenul clujean din artele vizuale este unul care s-a consolidat prin decenii de experimentare academică și produce, iată, continuu surprize.
De altfel, într-un interviu de acum câtva timp în urmă, Ioan Sbârciu, profesor al școlii clujene de artă și fost rector al acesteia, anunța că poate da încă și alte nume ce se anunță a deveni glorioase în arta contemporană, după cei pe care i-am amintit deja aici. Nu știu să-l fi numit în acea listă și pe Mihuț Boșcu Kafchin, deși palmaresul său la zi cred că a fost înainte de toate criteriul după care l-au selectat cei de la MNAC (consemnez numele Mălinei Ionescu, aici!), dar și maniera de lucru, discursul particular, trag la temele tratate în etapa manageriatului Călin Dan. Cele două registre ale expoziției bucureștene aveau nevoie de acoperirea protectoare a titlului amintit mai înainte, pentru că nasc o mitologie, altfel greu de decriptat, pornind de la inventarierea metodică a unor fragmente de realitate tehnologică depășită, erodată de agresiunea temporalității, înaintând spre noi din timpuri imemoriale, în fața căreia artistul se simte obligat să consemneze, pe formule epice de cele mai multe ori, ca într-un film science fiction, etapele degradării istorice. În fapt, este mai mult decât scrie în nota de sală Diana Marincu „despre viziunea apocaliptică care se hrănește din estetic”, întregul parcurs al discursului se calchiază pe temele tinerei generații, consumatoare a scenografiilor de tip horror vacui! Numai că Mihuț Boșcu Kafchin – sunt tare curios să aflu dacă ultimul nume este sau nu un adaos sau pur și simplu este o moștenire de familie, altfel mă simt tentat să-l consider, evident, un exercițiu onomastic voit amintind de Kafka – nu are în fire atâta cruzime încât să transforme scenele pe care le imaginează, cu personaje asamblate din obiectele inutile ale unor tehnologii epuizate, în simple scene ale terorii. El așază într-un joc imperfect, dar convingător, al sensului subînțeles al secvențelor, o umană așteptare a trecerii deluviului istoric, pentru restabilirea ordinii inițiale. Nu știu cum aș fi receptat expoziția dacă aș fi văzut doar tablourile expuse, fără obiectele care le însoțesc și care schimbă radical întregul discurs, deși atât curatorul cât și artistul fraternizează pe subiect. Așadar, dacă am relua legenda moștenită de la greci, venind cu siguranță și mai de departe, Zeița Thetis l-a salvat pe Hefaistos, cel azvârlit pe pământ din Olimp, pentru că era prea urât, iar în decursul celor nouă ani cât l-a crescut în peștera subacvatică, aflată probabil undeva în Marea Neagră, acesta a făcut pentru poporul de zeități ale apelor tot felul de obiecte, de podoabe, exersând deci pentru însușirea meșteșugurilor ca domeniu al său privilegiat. Zeița este și singura care primește din partea zeilor învoirea să se căsătorească pe pământ cu un muritor, eroul Peleus, din căsătorie născându-se Ahile, războinicul despre care știm deja atât de multe lucruri din epopeile homerice. Iată, deci, acesta ar fi câmpul semantic, pentru o interpretare clasică a miturilor propuse de artistul Mihuț Boșcu Kafchin, dacă acesta ar fi trăit în epoca barocului deplin. Nici experiența germană a lui Hieronymus Bosch nu trece decât ca un fel de umbră prin orizontul lui Mihuț Boșcu Kafchin, dar atât de subțire încât nici o îndrăzneală, oricât de curajoasă s-ar insinua, n-ar duce la un rezultat concret de identificare, pentru că personajele acestuia nu exced imaginația spre zona grotescului.
Cândva s-a întâmplat ca în lumea inventată de om, niște roboți să fi dorit să-l extermine pe acesta, să-l alunge din teritoriile sale paradisiace, ori poate că aceste ființe de metal, îmbrăcate în carcasă de piele umană uneori, este posibil să fi venit din alte lumi și din viitor. Poate ei au fost zeii! Despre acest lucru nu avem dovezi, cum nici artistul nu are, el doar fotografiază secvențele întâlnirii dintre om și mașină, ca în filmele de gen din zilele noastre. Întâlnirea, însă, dintre om și mașină s-a întâmplat în defavoarea mașinii, după cum se dedă compromisului artistul însuși… sunt câteva secvențe înduieșătoare, cu omul obosit și trist încercând în atelierul său, de lăcătușărie să-i spunem, să repare un robot defectat, distrus, trecut probabil prin Camera Atomică, o secțiune a expoziției de la MNAC. În altă ipostază, împreună, om și mașină, tot într-un atelier, repară un cap de om carbonizat; vrea artistul să știm cu această ocazie că s-a făcut transferul de umanitate asupra roboților, cum se întâmplă cu cel din imagine, zdrențuit de o explozie probabil, care ține un buchet de flori în mână și dintre ierburi nu se ivește decât umbra cuiva care a fost! De țărmul unei mări sau al cerului, poate, se lovesc banchize de gheață.
Nu de puține ori, când artistul depășește constrângerile epice, naște secvențe de-a dreptul suprarealiste, cum se întâmplă într-o imagine unde totul este mort, sugestie dată de cele două relicve automobilistice – și singurele pete de culoare pe care se centrează privirea pentru echilibrarea compozițională – punctând un peisaj aflat sub lumina necruțătoare a zilei, dar și ea la rândul său este moartă, pentru că cerul care se așază peste el este al nopții, ca în Magritte. Nu-l așez, cu toate aceste citări, sub auspiciile nici unuia dintre artiștii pomeniți, iau doar cu titlu de inventar niște reflexii care ar putea veni din cultura vizuală a artistului, dar nu cred că este puțin lucru, pentru că nu pare să caute asocieri pretențioase, ci doar să exprime, cu instrumentele din dotare, o anume emoționalitate aparținând generației sale, ce vine, însă, dintr-o modernitate ce nu pare să se fi încheiat, deși a trecut binișor de suta de ani! Apocalipsa de care amintește vag în lucrarea de mai înainte nu s-a consumat cu mult timp în urmă, pentru că un banal obiect ține să ne spună asta: de zidul casei, aflată sub cupola nopții, se reazemă o greblă, un instrument insignifiant, dintre acelea folosite încă de țărani pentru a-și pieptăna răzoarele. Mai mult decât carcasele mașinilor/automobile abandonate, grebla aduce în planul tabloului umanitatea....
În definitiv, mult mai multe lucrări sunt din zona suprarealismului, chiar și acel Guliver, adormit sub sălciile din Țara Piticilor, poate cea mai curată dintre toate, ca execuție și compoziție plastică, ori sfâșietorul peisaj al casei ce se scufundă în propria imagine, supradimensionată ca sub o lupă, sub apele aceleiași mări ce a stăpânit cândva locurile de aici... în fine, gestul așezării în lumea artei de la noi a lui Mihuț Boșcu Kafchin a fost făcut, de câtre Muzeul Național de Artă Contemporană din București, plasarea sa cu atelierul propriu în câmpul observațional de la Berlin, ca și în cazul lui Adrian Ghenie, probabil pe aceeași filieră a Planului B, pot fi avantaje pe care le primești o dată în viață în așteptarea marii combustii.. e posibil ca aceasta să fie foarte aproape ori să se amâne peste așteptările oricui! Deocamdată artistul face un lucru demn de toată isprava, fotografiază trecutul unei lumi din viitor!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara