Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Tîrgul de Carte de la Frankfurt: Triumful naratiunii de Rodica Binder





Cel mai mare Tărg de Carte din lume, cel de la Frankfurt pe Main, este an de an un topos al afacerilor lucrative, o scenă pe care se joacă aproximativ aceeasi piesă avănd alti interpreti, ăntr-un spectacol mereu mai iscusit regizat si mai intens mediatizat tocmai spre a ăntretine senzatia noutătii absolute.

Dacă - bunăoară, numărul editurilor participante a scăzut fată de editia precedentă, fapt ăntămplat ăn acest an, diminuarea se datorează fenomenului fuziunii care a cuprins si domeniul editorial. Fiecare nouă editie a Salonului de Carte doboară ănsă invariabil recordurile anterioare ăn materie de număr de titluri noi. De astă dată ele au fost 90.000!!!

An de an, se face auzit acelasi refren: Cine va putea citi toate aceste "noutăti"? Disperarea emfatică ăn fata avalansei de titluri noi este naivă si ridicolă. Înainte ca salonul să-si deschidă portile, selectia cărtilor care "merită" a fi citite este deja făcută.Marile ziare si reviste din Germania publică din timp asa numitele "suplimente literare". Recenziile unor cărti orientează si determină optiunile cititorului, oferindu-i sentimentul securizant de a fi ghidat, condus, luat uneori de mănă, pe cărarea ce duce spre iesirea din labirint.

Cu ce se deosebeste ultima editie din acest secol a Salonului de Carte din Frankfurt pe Main, de editiile precedente? Recurgănd la o parafrază a cunoscutului adagiu (frecvent invocat ăn acest an cănd s-a serbat jubileul Goethe si cănd efigia lui orna afisele Salonului de Carte) as spune că diavolul se ascunde ăn detalii, ăn amănunte, ăn abia perceptibilele diferente ce există ăntre variantele unuia si aceluiasi fenomen.

De pildă - dezbaterile furtunoase provocate de cărti, discursuri si idei s-au iscat nu ca ăn alti ani, ăn timpul sau imediat după zilele Salonului de Carte, ci ănaintea inaugurării acestuia. La fel, Juriul Premiului Nobel pentru Literatură si-a făcut publică decizia tot ănaintea ănceperii celui mai mare festival al cărtii din ăntreaga lume si nu ăn zilele desfăsurării lui, cum s-a ăntămplat ăn anii trecuti. Cele căteva detalii - la care s-a adăugat participarea pentru ăntăia oară ăn istoria Salonului de Carte a unei tări foste comuniste, Est -Europene, ăn calitatea de invitat de onoare - (Ungaria, tara care a operat bresa decisivă ăn Cortina de Fier ăn urmă cu exact zece ani) au conferit un grad sporit de specificitate evenimentului.

Günter Grass, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură, si-a putut serba la standul Editurii Steidl ămplinirea la 16 octombrie a 72 de ani de viată. Grass a fost, ăn sfărsit, răsfătat deopotrivă de public si de presă. Cărtile sale au cunoscut o nemaipomenită cerere pe piată, editura abia a putut face fată solicitărilor, autorul nobelizat si aniversat si-a ăndulcit obisnuitul ton virulent al discursurilor sale critice, dar nu l-a crutat pe fostul său amic Oskar Lafontaine de căteva aspre dojeni verbale.

Ce s-a ăntămplat ? Incidentul, care ăn mass media germană si ăn cercurile politice a stărnit o vălvă rar ăntălnită, a fost desigur mai putin luat ăn seamă ăn afara frontierelor republicii federale sau a spatiului de cultură germanofon, desi el merită atentie, din mai multe motive. Oskar Lafontaine, supranumit "Oskar cel rosu" pentru radicalismul convingerilor sale de stănga, a fost presedinte al Partidului Social-Democrat, a fost candidat la functia de cancelar, renuntănd la candidatură ăn favoarea actualului sef al guvernului de la Berlin, Gerhard Schröder. A făcut parte din echipa de ministri a acestuia, dar a demisionat subit, fără explicatii, la ănceputul primăverii. Lăsat la vatră din proprie dorintă, Lafontaine a scris o carte de memorii intitulată Inima bate la stănga - ăn care se răfuieste cu cancelarul Schröder, cu actualii ministri, cu fostii tovarăsi de partid. Dar, desi critică din culise, din postura unui "initiat" personajele si ăntămplările scenei politice germane, Lafontaine propune cu voce tare un nou program politic al stăngii. ăn paginile cărtii el recurge la tonalitătile foarte personale ale discursului memorialistic, autobiografic. Volumul, editat la Econ Verlag, trebuia să apară la 2 ianuarie 2000. Onorariul ăncasat anticipat de autor s-a ridicat la 800 de mii de mărci. Din ratiuni de strategie a pietei, scrierea politicianului, scărbit de politică, este lansată cu prilejul Salonului International de Carte, ăn prima zi a acestuia. Afluenta ziaristilor este maximă, Lafontaine tine o fulminantă conferintă, după ce anterior fusese invitatul unor talk-showuri si i se recomandase de către Günter Grass, pe un ton foarte dur, să-si "tină gura", să-si "bea vinul rosu" si să plece mai bine... "ăn vacantă". Politicianul a cărui carte, al cărui comportament, spun multe despre moravurile politice ale zilei, nu a urmat, desigur, sfaturile lui Grass.

Precedată de o campanie mediatică fără precedent, lansată cu surle si trămbite, cartea Inima bate la stănga nu se situează ăncă ăn fruntea preferintelor publicului cititor. Ea este receptată ca fenomen ăn sine si prea putin ca rezultat al unei activităti scriitoricesti (desi unii cititori avizati ăi atestă autorului egolatru un anumit har al povestirii...).

La un nivel de suprafată, agitatia, vălva mediatică au impus ca dominante ale editiei din această toamnă a Salonului de Carte, prezenta scriitorului Günter Grass, reintrarea ăn actualitate a ăntregii sale opere si, desigur, aparitia politicianului Oskar Lafontaine ăn postura de memorialist demascator...

La un nivel de profunzime ănsă, mult mai durabile din perspectiva circulatiei ideilor si valorilor se disting cu totul alte dominante si căteva revelatii.

Revenirea ăn fortă a naratiunii - confirmată si de acordarea Nobelului pentru Literatură lui Günter Grass, se manifestă fie si prin ricoseu), ăn succesul neăntrerupt, ăn vitalitatea genului memorialistic, pe de o parte. Pe de altă parte, aparitia spectaculoasă a unui contingent de tineri scriitori germani care bat recordurile ăn materie de succes de librărie ăncă de la romanele lor de debut, văndute ăn sute de mii de exemplare, ecranizate (unele dintre ele) fac de netăgăduit existenta unui nou tip de sensibilitate epică ăn cămpul literaturii germane.




Memorialistica si istoria în actualitate



Istoria trăită, discursurile memoriei, fac concurentă fictiunii - satisfăcănd nevoia de adevăr, ăn plan literar. Deloc ăntămplător, cel mai redutabil si pertinent critic literar german contemporan, Marcel Reich Ranicki, cu toate că ăntrevede ăn discursul critic, exegetic, rezultatul, manifestarea unei activităti scriitoricesti de tip literar, se decide tărziu să abordeze,pe cont propriu, genul memorialistic. Apărută sub titlul Viata mea scrierea lui Marcel Reich Ranicki s-a catapultat de la bun ănceput ăn fruntea listelor de succes ăntocmite de prestigioase publicatii ca "Der Spiegel", "Die Zeit", "Die Woche", "Die Welt"... Minusculele autobuze care transportă vizitatorii ăn incinta complexului expozitional de la Frankfurt pe Main, de la un pavilion la altul, erau ele ănsele ămpodobite cu imaginea fotografică a criticului si a cărtii sale.

Buna primire a scrierii se datorează ăn primul rănd stilului si substantei povestirii: viata lui Marcel Reich Ranicki a fost si este interesantă, cu episoade dramatice, palpitante; ea depăseste simplele aventuri ale eului, cuprinzănd ăn discursul ei "felii de istorie": Ranicki s-a născut ăn Varsovia, a ăndrăgit si pretuit limba si literatura germană, ăncă din liceu.Perfecta cunoastere a limbii germane l-a salvat de deportarea ăn lagărele mortii, desi fusese internat ăn ghettoul din Varsovia. Criticul scapă cu viată fiindcă este ascuns ămpreună cu sotia sa, de niste oameni cumsecade. Este agent secret, după război, vrea să se stabilească ăn Elvetia, dar nu este primit, astfel ăncăt rămăne ăn Germania. Erudit, plin de temperament, necrutător ăn judecătile sale de valoare, Ranicki este moderatorul celei mai ăndrăgite emisiuni de cultură la televiziunea germană "Cvartetul Literar". Nu este exclus ca si "telegenia" autorului să fi netezit calea spre succes a cărtii. Dar - bun cunoscător al regulilor după care functionează literatura - Ranicki a stiut să respecte acea conditie pe care Goethe o impunea ăn volumul Poezie si Adevăr memorialisticii: pentru ca aceasta să fie compatibilă cu categoria universalului, a totalitătii, ea trebuie să depăsească frontierele eului prin cuprinderea lumii altfel decăt ca simplu element de decor.

ăn aceeasi idee a corelatiei dintre istorie si destinele individuale, reflectată ăn trama discursului memorialistic, demn de semnalat este interesul pe care Germania si chestiunea germană continuă să-l suscite si la zece ani de la căderea Zidului despărtitor al Berlinului. Dacă imediat după istoricul eveniment, piata de carte a fost invadată de volume ale căror titluri si teme constituiau variatiuni ale ăntrebării: "Cine se teme de Germania?" - astăzi chestiunea germană este privită din unghiuri diferite. Investigatiile au anvergură istorică, tema culpei germane este abordată mai nuantat, procesul unificării germane are functia unui test ăn raport cu cel al unificării europene.

Într-un eseu asupra vinovătiei, Karl Jaspers explica unele din motivele acestui interes care dăinuie (cum lesne se poate constata) si după numeroasele dezbateri pe care trecutul german le-a provocat si continuă să le provoace chiar si atunci cănd unele din ideile aflate ăn discutie abia dacă sunt tangente la perioada de ăntuneric a Celui de-al Treilea Reich, sau la teoriile care au provocat ororile nazismului. Este suficientă mentionarea, ăn contextul dat, a asa-numitei "dispute a istoricilor " din l986, apoi a dezbaterilor provocate anul trecut de discursul rostit de Martin Walser, cănd i-a fost decernat Premiul Păcii, sau controversele ănfocate pe care continuă să le provoace căteva idei si cătiva termeni - continuti ăntr-un eseu al filozofului german Peter Sloterdijk, eseu intitulat Parcul uman.

Trecutul german, cu incontestabila sa functie morală de avertisment - este tematizat ăn numeroase scrieri memorialistice ăn această toamnă. Mă rezum la a mentiona două - si fiindcă autorii lor au fost răsplătiti fiecare cu un premiu. Primul laureat este Fritz Stern, istoricul american căruia i-a fost decernat ăn cadrul Salonului de Carte din acest an, Premiul Păcii pentru ăntreaga sa operă. Fritz Stern, care ămpreună cu familia a emigrat ăn America ăn timpul nazismului, nu a ăncetat să se simtă legat de Germania. Volumul său de memorii se si intitulează Mein Deutschland (Germania mea) Al doilea autor, răsplătit cu premiul literar "Fratii Scholl" pe anul l999, premiu intitulat astfel ăn memoria tinerilor care au opus rezistentă nazismului, plătind cu viata acest curaj, este Peter Gay, reputat istoric al culturii, emigrat ăn America din calea prigoanei naziste.El revine ăn această toamnă pe piata germană de carte cu volumul intitulat Chestiunea mea germană.Tinerete la Berlin 1933-1939 apărut la C.H. Beck Verlag, din München. Un volum care ar fi complementar memoriilor lui Nicolaus Sombart Tinerete la Berlin recent traduse si ăn româneste.

ăn sfărsit, cu totul exceptională este editarea selectivă ăn volum, ăn limba germană, la Editura Eichborn, sub titlul Lügendetektor (Detectorul de minciuni) a interviurilor personale luate de autoritătile americane, germanilor ănvinsi la sfărsitul celui de-al doilea război mondial. Autorul cărtii - Saul D. Padover constată după două luni de investigatii că din discutiile avute - rezultă că nici unul din germani nu ar fi fost nazist, că totii au fost antinazisti, că au fost ămpotriva lui Hitler ăncă de la bun ănceput. Se pare -afirmă autorul interviurilor- că Hitler a cotropit Europa, a trecut prin foc si sabie teritorii imense din Rusia, a omorăt cinci milioane de evrei, sase pănă la opt milioane de polonezi si rusi, prin ănfometare si prin deportarea lor ăn lagărele mortii - "de unul singur". Această lucrare - desi apartine istoriei - se situează, prin calitatea mărturiilor personale, ăn proximitatea literaturii. Fiindcă uneori forta, intensitatea evenimentului trăit si relatat se află cu certitudine la sursele originare ale "literaritătii."




Revenirea în fortă
a naratiunii



Antropologii si lingvistii au constatat că memoria umană retine mai usor acele ăntămplări, evenimente sau chiar informatii care au structura elementară specifică naratiunii, povestirii, chiar asa cum este ea schematic reprezentată ăn gramaticile narative. Or, căteva decenii la rănd, literatura germană (cu minime exceptii) părea să fi dat uitării arta de a povesti. Ceea ce la prima vedere pare o lacună, o carentă - se dovedeste a fi urmarea unei anumite atitudini intelectuale care a marcat asa numitul Zeitgeist, spirit al vremii. Afirmatia se referă la deceniile imediat postbelice si la influenta teoriei critice a Scolii de Sociologie de la Frankfurt pe Main, asupra scriitorilor.

Pe scurt, iată despre ce este vorba: ăn anul l954, T.W. Adorno - unul din corifeii amintitei scoli - afirma că a scrie poezie după Auschwitz, după ororile comise ăn timpul celui de-al Treilea Reich ar fi o "barbarie," că "naratiunea literară" ar fi devenit ea ănsăsi imposibilă. Pe căt de ămbrătisată a fost teoria critică de scriitorii din tănăra republică federală, pe atăt de blocant a fost efectul acesteia asupra "beletristicii". Günter Grass s-a retras la Paris si ăncurajat de partenerul său de dialog Paul Celan, a scris Toba de tinichea. Cam ăn aceeasi perioadă, Martin Walser, Uwe Johnson si Heinrich Böll se aventurează ăn spatiile interzise ale narativitătii literare, de unde se reăntorc cu căteva romane foarte bune. Dar, abia prin această "violare" a interdictiei de a mai "povesti" ăncepe adevăratul război dus ăn interiorul breslei scriitoricesti, ămpotriva oricăror activităti "fabulatorii" ăn plan literar. Foamea de fictiune creste ăntre timp ăn răndul iubitorilor de literatură, editorii importă traduceri mai ales din spatiul anglo-saxon. În mod cu totul simptomatic, două romane scrise de Michael Ende la ănceputul anilor '70 Momo si Die unendliche Geschichte (Interminabila poveste) pentru publicul juvenil, se bucură de un succes neasteptat ăn răndul cititorilor adulti. La aproape trei decenii după Toba de tinichea se vorbeste din nou ăn spatiul international despre un mare roman si un talentat autor german. ăn anul l985 Patrick Süsskind iese pe piată cu cartea Parfumul. Romanul se vinde ăn peste 10 milioane de exemplare. Dar - manuscrisul, refuzat de editurile gemrane, este acceptat de Editura "Diogenes" din Elvetia. ăn spatiul germanofon apar noi scriitori talentati cu cărti mari: Christoph Ransmayr cu Ultima lume, Sten Nadolny cu romanul Die Entdeckung der Langsamkeit, si mai recent, Bernhard Schlink cu romanul Der Vorleser (tradus recent ăn americană s-a plasat pe locul ăntăi al succeselor de librărie ăn Statele Unite, unde ecranizarea cărtii este deja programată). Dar - spre deosebire de colegii lor mai vărstnici - autorii deceniului opt nu se amestecă ăn treburile cetătii - preferănd vanitătii aparitiilor frecvente si zgomotoase ăn public, orgoliul discretiei.

Următorul contingent de scriitori germani mult mai numerosi si evident, mai tineri decăt cei citati anterior, sunt autorii unor romane foarte lizibile, scrise cu suverană virtuozitate. De altfel, chiar suplimentul literar al cotidianului britanic "The Times" nu ezita să elogieze perfectiunea literară a operelor de debut ale "nepotilor" lui Günter Grass. Pe coperta revistei "Der Spiegel" ei apăreau fotografiati, ăn grup, ăn postura unor "tobosari". Majoritatea sunt ziaristi de profesie, ceea ce dovedeste căt de firesc a devenit saltul de la ziaristică la beletristică. Unii sunt originari din estul Germaniei - ca Thomas Brussig, al cărui roman Helden wie wir scris ăn l995 s-a văndut ăn 200 de mii de exemplare fiind si ecranizat apoi. Iesit din comun este si cazul duetului scriitoricesc masculin/feminin, est/ vest - Stelling si Dannenberg, care au scris romanul Gisela, si acesta un succes.

Nepotii literari ai lui Günter Grass nu mai tematizează dificilul trecut german, ci prezentul, dinamismul unei existente puse sub semnul mobilitătii excesive, al hedonismului, al iubirii despuiate de pudibonderii si sentimentalisme. Aceiasi nepoti evită să problematizeze prezentul, să se aventureze ăn domeniul speculatiilor si al reflectiilor filozofice sau ăn cel al experimentelor literare. Deliberat apolitici, ei refuză programatic aproape, să se amestece ăn treburile cetătii, preferănd să-si vadă de micile lor treburi zilnice deducănd din cotidian poezia simplă a existentei. Cine vrea să facă cunostintă cu acest contingent de tineri scriitori germani poate recurge la antologia de proză intitulată Mesopotamia. Povestiri serioase la sfărsit de veac apărută la Deutsche Verlags-Anstalt din Stuttgart. Sau - să citească pur si simplu puzderia de romane scrise de o generatie cuprinsă subit de plăcerea de a povesti stăpănind si de arta de a o face.

Trecerea ăn revistă - mai amplă decăt de obicei-a peisajului literar si spiritual german, perceput prin vizitarea Tărgului de Carte, prin parcurgerea unor lucrări si asimilarea unor informatii, se datorează mutatiilor survenite ăn acest spatiu cultural german printr-un schimb de generatii, printr-o deplasare a centrelor de greutate pe axa prezent/trecut, ănspre prezent. Nu as merge ăntr-atăt de departe cu interpretările ăncăt să afirm că această mutatie -ar fi unul din efectele mutării capitalei de la Bonn la Berlin, că ea ar corespunde unei noi etape ăn istoria postbelică a Germaniei - cea a republicii de la Berlin. Dacă as proceda astfel nu as face decăt să recurg la un cliseu. Mult mai importantă mi se pare deschiderea reală si foarte largă a orizontului literar si cultural, produsă prin disparitia Cortinei de Fier, prin tendintele de extindere a Europei spre Răsărit, deschidere care dă deja roade cu un gust diferit de cel cu care ne obisnuisem. Este adevărat că Germania importă ăncă masiv, ăn proportie de 60%, beletristică din spatiul anglo-saxon, apoi din cel hispanic si francez. Rezervorul beletristicii autohtone este umplut ăn mare parte de mai bătrănii si mai tinerii scriitori, cărora li se adaugă si scriitorii sositi de pe alte meleaguri, a căror limbă de expresie literară a fost sau a devenit germana. ăn acest din urmă caz, mă voi referi doar la două exemple "românesti".

Primul este cel al scriitoarei Carmen Francesca Banciu care a trecut din română ăn germană fără dificultăti; al doilea exemplu - este o revelatie de ultimă oră: romanul Aglaiei Veteranyi - o tănără autoare originară din România, stabilită ăn Elvetia. Romanul intitulat Warum das Kind in der Polenta kocht (De ce copilul este fiert ăn mămăligă) apărut la Deutsche Verlagsanstalt, bine primit de critică, se distinge prin tonalitatea senină, dezinvoltă a discursului, dar si prin reminiscentele suprarealiste ăn structura naratiunii mulată pe sinuozitătile sentimentelor de ură ce-i "leagă" pe membrii unei familii, condamnată" să nu se dezmembreze".




Ungaria si Europa



Referindu-mă, foarte lacunar, la perfuziile de beletristică străină ăn spatiul literar german am ajuns si la capitolul prezentei Ungariei, ca invitată de onoare recent ăncheiatei editii a Tărgului de Carte. Despre scriitorii ungari, masiv tradusi ăn germană - (nu de ieri si nici de azi), un critic literar afirma că nimic nu i-ar uni ăntre ei, dar că ei sunt, laolaltă si separat, amuzanti, spirituali, reflexivi, retorici, si că trebuie neapărat cititi. Pe de altă parte, unul din ilustrii reprezentanti ai literaturii ungare contemporane - Peter Esterhazy, o vedetă literară, "un fenomen " căruia un grup de scriitori germani ăi dedică chiar o carte, printre semnatari numărăndu-se si Oskar Pastior, originar din România, carte intitulată Was für ein Peter! (Dar ce mai Peter!), declara că ar fi citit (tocmai cu prilejul Tărgului de Carte de la Frankfurt pe Main) că Ungaria ar fi o putere mondială ăn materie de literatură dar constată cu dezamăgire că de fapt nimeni habar nu are de literatura ungară.

Oare chiar asa să fie? Oricum, felul ăn care s-a prezentat Ungaria la Salonul de Carte a fost mpresionant, fastuos, prin punerea la punct a tuturor detaliilor legate de exhibarea valorilor sale literare si culturale. Curaj, bun gust,fantezie, o elegantă a manierelor, o prezentă (de spirit) extrem de agreabilă la fata locului iată impresiile lăsate unui vizitator obisnuit cu ritualurile tărgurilor de carte, aparitia Ungariei ca invitată de onoare ăn acest an.

Presa scrisă - suplimentele literare ale marilor ziare si reviste au acordat acestei tări un amplu spatiu editorial. ăn receptarea literaturii ungare ăn Germania, prioritatea le-a revenit valorilor central-europene, si mai putin specificitătii nationale. De fapt, umorul negru, absurdul care caracteriza beletristica ungară s-au cam diluat ăn ultimii ani. Iar discursul memorialistic ănglobează o istorie europeană, comună. Romanele cu pregnantă tentă memorialistică ale autorilor acreditati: György Konrad, presedinte al Academiei de Arte din Berlin, György Dalos, fost director al Centrului Cultural al Ungariei din Berlin, sau Imre Kertezs, poartă ăn mesajul lor si indiciile destinului comun evreilor central - europeni, prigoniti, exterminati ăn timpul nazismului, sau supravietuitori ai Holocaustului.

Un exemplu ăn acest sens este romanul lui Imre Kertezs Fiasko, de fapt un roman ăntr-un roman, povestea respingerii de către o editură a povestirii unui supravietuitor al Holocaustului, intitulată Romanul unui om fără destin. Cartea lui Gyorgy Dalos (al cărui umor simpatic ne duce cu găndul la Efraim Kishon) Der Gottsucher (Căutătorul de Dumnezeu) este povestea unui licean sfăsiat ăntre doctrina comunistă si cea crestină, dar este si un capitol de istorie.

Parcurgănd unul din culoarele pavilionului ungar, descopăr o expozitie: imaginile fotografice ăn culori reproduc un peisaj familiar - ardelenesc, muntos, ocrotitor. Si totusi, ăn acest paradis "de-acasă" sunt implantate ruinele unei biserici, ale unor case, inundate de suprafata lucie a unei ape, despre care nu stim nici unde ăncepe nici unde se sfărseste. Aflu din explicatiile ce ănsotesc imaginile că expozitia intitulată "Ierusalimul Secuiesc" este de fapt mărturia ăn imagini a unei tragedii uitate, scoase la lumină de autorul fotografiilor, scriitorul Geza Szavai, prozator, originar din România, traducător si prieten al unor prozatori români.




România - o Cenusăreasă?



Standurile editurilor est-europene se află de vreo cătiva ani ăncoace ăn pavilionul numărul 9 - rezervat editorilor internationali. Acolo, după ce trece prin dreptul standurilor comune ale Slovaciei, Sloveniei, Poloniei sau Cehiei, vizitatorul ajunge si ăn dreptul standului românesc. În acest an, la Frankfurt, standul României a fost mai mic decăt anul trecut, foarte modest, riscănd să treacă aproape nebăgat ăn seamă. După momentul Leipzig, cănd România a fost invitata de onoare a Salonului de Carte, după prezentarea tării chiar ăn anii precedenti, la Frankfurt, era firesc ca stacheta asteptărilor să fie ridicată mai sus de vizitatorul avizat al salonului de carte. Cu atăt mai mult cu căt România are, ăn materie de cultură si cărti - o bună carte de vizită ăn Apus. Numai că, ăn acest an, bugetul culturii a mai fost vitregit, ăncă o dată. Editorii marilor si micilor edituri particulare au lipsit de la Salonul de Carte - fireste cu căteva exceptii... Eforturile făcute spre a veni la Frankfurt, fie si printr-un stand colectiv, fie si gratie bunăvointei unor sponsori nu constituie argumente convingătoare ăn a explica de ce, după zece ani de la prăbusirea comunismului, România continuă să se prezinte mai slab, mai modest, mai sters la manifestările internationale de carte. Nedumerirea este cu atăt mai mare cu căt guvernul este preocupat de "imaginea tării" ăn lume. Si atunci, mă ăntreb, de ce face atăt de putin pentru această imagine exact acolo unde ea contează foarte mult- cum este cazul salonului de la Frankfurt pe Main? Un editor străin care nu cunoaste valoarea literaturii române, care nu-si dă seama nici de lăudabila racordare a programelor editoriale românesti la pulsul vremii si nici de modul aproape instantaneu al pătrunderii ideilor, temelor si informatiilor din spatiul culturii străine ăn cel autohton, un editor care nu are nici prea mult timp, si nici prea multă răbdare spre a descoperi esentele valoroase ăndărătul unor aparente mai mult decăt modeste, va trece, poate chiar fără să se oprească, prin fata standului colectiv românesc, sau al unor mici si izolate edituri din tară.

După cuvenitul popas la standul românesc mă simt datoare să semnalez măcar prin căteva titluri persistenta interesului general al editorilor si publicului fată de istoria comună a continentului, fată de omogenitatea spiritualitătii europene, ăn pofida particularismelor nationale.

La frontiera dintre beletristică si istoriografie se situează o carte care atrage din plin atentia deja prin titlu Stalin. Biografia fictivă a "tătucului" este semnată de autorul american Richard Lourie. Dincolo de calitătile exceptionale ale acestei pseudo-biografii - devenită roman, cititorului dotat cu spirit analitic i se relevă căt de fragilă este frontiera ce desparte fictiunea de realitate.

ăn orizontul unei istorii a prezentului se distinge cu pregnantă cartea lui Thimothy Garton Ash, unul din cei competenti cunoscători ai estului european. Volumul intitulat Zeit der Freiheit (Timpul Libertătii) apărut la Editura Hanser este o cronică a tranzitiei la interferenta jurnalismului cu expertiza istorică. Redactate alert, pe alocuri de pe pozitii foarte personale, analizele istoricului britanic pornit ăntr-un periplu prin capitalele central-europene ăn vremuri de tranzitie - oferă cititorilor sansa de a descoperi unitatea ăn diversitate. Ceea ce nu e putin lucru.

Afirmam la ănceputul acestui pesudo-bilant al celui mai mare Tărg International de Carte - că numărul titlurilor noi a fost ăn această toamnă de circa 90.000!!!. Aspiratia la exhaustivitate ăn materie de trecere ăn revistă a unei galactice productii de carte - se ănvecinează cu nebunia...

Asa ăncăt bilantul tărgului sfărseste iremediabil prin a fi abia un mănunchi de repere ăntr-un labirint ispititor, ăn a cărui captivitate orice iubitor al cărtii se complace căt mai mult timp..., dar niciodată ăndeajuns.