Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
Trăiască Patria! de Ştefan Cazimir


Destinat susţinerii unei idei interesante, un articol apărut recent (Mihai Apostol, Imnul naţional - pagini de istorie, în România literară, nr. 47, 2002) conţine, din păcate, o seamă de erori şi confuzii, riscînd să-şi micşoreze forţa de convingere. Să le luăm pe rînd.

1. Hotărîrea preşedintelui Putin "de a reveni la imnul de stat al sucombatului URSS, urmînd ca textul să fie adaptat la condiţiile actuale din Rusia", n-a rămas, cum presupune autorul articolului, "doar o "testare" a opiniei publice internaţionale", ci a fost pusă în aplicare. Noile versuri îi aparţin poetului Serghei Mihalkov, acelaşi care, în colaborare cu El. Reghistan, compusese textul din 1944: "Republice libere-n strînsă uniune/ Măreaţa Rusie pe veci a-nchegat./ Trăiască, zidită din vreri de popoare,/ Uniunea Sovietică, marele stat!" (Traducerea românească, îndeajuns de fidelă, mă scuteşte să citez originalul.) Versiunea recentă exaltă zborul vulturului bicefal şi fîlfîirea steagului alb-albastru-roşu. Celebrarea unor simboluiri ale Rusiei imperiale pe o melodie a erei sovietice - iată o sinteză stranie, dar elocventă, pe marginea căreia s-ar putea glosa îndelung. Osemintele lui Nicolae al II-lea, asasinat de bolşevici, au fost reînhumate la Sankt Petersburg, dar mumia lui Lenin n-a părăsit mausoleul din Piaţa Roşie. Ceea ce puţini mai ştiu astăzi este că melodia compusă de A. V. Alexandrov fusese, pînă în 1944, imnul Partidului Comunist (bolşevic). Aşadar, reconversia operată de Putin pune în vibraţie amintiri foarte vechi, din vremea primelor cincinale staliniste.

2. Este neverosimilă aserţiunea că imnul Zdrobite cătuşe (text: Aurel Baranga, muzica: Matei Socor) ar fi fost intonat (unde?) "chiar în seara zilei de 30 decembrie 1947", dovadă - crede autorul - a premeditării evenimentelor. O logică elementară ne spune că, oricît de premeditată a fost abolirea monarhiei (nimeni nu se îndoieşte de asta), cei abilitaţi s-o înfăptuiască nu-şi puteau divulga planul, cu cîteva zile mai devreme, în faţa unui mare număr de persoane - textier, compozitor, dirijor, corişti, instrumentişti, tehnicieni etc. - care să răspîndească ştirea de senzaţie şi să provoace reacţii imprevizibile.

3. O altă probă a "premeditării" ar fi, pasămite, publicarea textului lui Aurel Baranga în primul număr al revistei Flacăra, apărut la 4 ianuarie 1948. Deschidem şi noi colecţia revistei. Între paginile 4 şi 5 aflăm o filă nenumerotată, Poeţii salută Republica ("În primele 24 de ore de la proclamarea Republicii Populare Române, Flacăra a primit spre publicare următoarele poeme"), cuprinzînd versuri semnate de Nina Cassian, Eugen Jebeleanu, Aurel Baranga, Dumitru Corbea, Florin Tornea, Maria Banuş, Al. Şahighian, Nicolae Nasta. Formula filei intercalate este, evident, un rod al precipitării, ceea ce, de facto, exclude premeditarea. Dacă Zdrobite cătuşe ar fi fost intonat (unde?) în seara de 30 decembrie 1947, revista l-ar fi reprodus, cu onorurile de rigoare, în pagina 1 a primului ei număr. Mai departe. Textul din Flacăra al lui Aurel Baranga nu coincide decît în strofa primă cu ceea ce va deveni, puţin mai tîrziu, imnul Republicii Populare Române. Strofele 2 şi 3 sînt asemănătoare, dar nu identice cu viitorul text oficial, iar refrenul este pe jumătate altul: "Unite popoare/ În patru hotare/ În marş/ Revărsate şuvoi,/ Muncitori şi ţărani,/ Cărturari şi ostaşi,/ Zidim România/ Republicii noi" (în loc de: "Trăiască, trăiască Republica noastră/ În marş de năvalnic şuvoi revărsat,/ Muncitori şi ţărani..." etc.).

4. Zdrobite cătuşe a fost înlocuit în 1953 cu Te slăvim, Românie (versuri: Dan Deşliu şi Eugen Frunză; muzica: Matei Socor) nu pentru că "nu impunea solemnitatea cuvenită", ci pentru că se ofilise iremediabil. Cît timp se mai putea cînta "Unirea şi munca şi lupta-i stegar/ Republicii noi populare", iar la refren "Zidim România republicii noi", cînd noutatea se risipise de mult?.

5. Abandonarea lui Te slăvim, Românie n-a avut nici ea temeiuri estetice, cum crede autorul articolului. În fapt, lucrurile s-au petrecut astfel: în 1965 s-a adoptat o nouă Constituţie, denumirea statului schimbîndu-se în "Republica Socialistă România". Refrenul imnului ("Puternică, liberă,/ Pe soartă stăpînă,/ Trăiască Republica/ Populară Română!") devenise aşadar anacronic. Şi tot anacronic - mai drastic spus: stînjenitor - devenise, încă din aprilie 1964, textul strofei a 2-a: "Înfrăţit fi-va veşnic al nostru popor/ Cu poporul sovietic eliberator" etc. O soluţie provizorie, prelungită timp de doisprezece ani, a fost intonarea imnului exclusiv de către formaţiile instrumentale.

6. În iunie 1977, imn de stat a devenit Tricolorul lui Ciprian Porumbescu, căruia "o "minte" mai diabolică [...] i-a adaptat un text, mai mult sau mai puţin potrivit". Autorul articolului formulează aici o apreciere stupefiantă. Noul text nu era "mai mult sau mai puţin potrivit", ci, aşa cum ne amintim cu toţii, de un grotesc fabulos. Plăsmuitorul versurilor, prea modest ca să-şi afişeze paternitatea, dar destul de puternic ca să şi-o impună, era Nicolae Ceauşescu. Înaintea votării în Marea Adunare Naţională, textul a fost prezentat de către Dumitru Popescu-Dumnezeu cîtorva imnografi de profesie, poeţi proletcultişti cu vechi state de serviciu. Imnografii au formulat unele observaţii prozodice, după care Mitică Dumnezeu le-a mulţumit şi le-a dat drumul acasă. Textul a rămas intact în splendoarea lui iniţială, inclusiv totalitatea scrîntelilor ritmice ("În luptă triumfător", "Străbunii noştri eroi") şi superba rimă "mîndră/ eră" ce înnobila catrenul final. În august 1977, un decret prezidenţial adăuga o nouă strofă, numărul greşelilor de accent sporind cu încă patru: "Vrăjmaşii-n luptă-i zdrobim", "Cu alte neamuri sub soare". Cine ar fi cutezat să-i spună cizmarului că versurile lui erau şchioape?

7. "După revoluţia din decembrie 1989 - scrie autorul articolului - noua putere a hotărît să apeleze la alt cîntec patriotic, mai stimulativ şi mai solemn: Un răsunet (Deşteaptă-te, române!), versuri de Andrei Mureşanu, pe muzică de G. Ucenescu (nu Anton Pasnn, cum se ştia pînă mai deunăzi [...])". Referirea la "noua putere" ocultează un adevăr bine cunoscut celor care, în decembrie '89, s-au aflat în mijlocul mulţimii răzvrătite: Deşteaptă-te, române izbucnea din zeci de piepturi, deşi oamenii nu-l ştiau decît cu aproximaţie. Adoptarea cîntecului ca imn naţional a fost deci rodul opţiunii populare, consacrată ulterior prin Constituţia din 1991. Cît priveşte paternitatea muzicii, ea îi revine indubitabil lui Anton Pann. Gheorghe Ucenescu, care în 1848 mergea pe 18 ani şi era psalt la biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului, este doar acela care i-a fredonat lui Andrei Mureşanu o seamă de melodii, poetul alegînd o compoziţie a lui Anton Pann, asociată pînă atunci unor versuri ale lui Gr. Alexandrescu (Din sînul maicii mele, respectiv ultimele 8 strofe din poezia Adio. La Tîrgovişte). Partitura a fost publicată de Anton Pann în Spitalul amorului, vol. II, Bucureşti, 1850.

Am lăsat la sfîrşit ideea pentru care pledează articolul: revenirea, în zilele noastre, la imnul compus de Eduard Hübsch în 1861, al cărui text, alcătuit în 1881 de V. Alecsandri, conţinea două părţi: "Trăiască Regele" şi "Trăiască Patria". Că partea secundă s-ar fi putut păstra ca imn de stat după înlăturarea monarhiei e, post factum, o idee bizară. Cum să foloseşti, ca imn al republicii, melodia imnului regal? În interpretarea instrumentală n-ar mai fi fost nici o diferenţă! Să ne plasăm însă la nivelul anului 2002, cu tot ce istoria ne-a învăţat între timp, estompînd sau anulînd vechi opacităţi, îngustimi şi aversiuni. Eu însumi consider că Trăiască Patria, cu acordurile lui impresionante şi solemne, merită să fie repus în circulaţie, şi chiar l-am intonat public, în cadrul unei emisiuni a postului B1 TV, în seara zilei de 29 octombrie 2002.

În forma din articol (transcrisă după V. Alecsandri, Poezii, vol. II, Ed. Librăriei Diecezane, Arad, 1927), apar două versuri diferite: "Rai dulce, românesc,/ Ce poart-un mare nume!" Ele reprezintă variante ale textului, comunicat de Alecsandri lui Hübsch în iulie 1881: "Dans le trajet de Bucarest à Mircesti, j'ai été continuellement persécuté par votre diable d'hymne national, que je trouve admirable, et j'ai essayé d'y adapter les paroles suivantes."1) Poetul îşi exprimă preferinţa pentru "Rai vesel, pămîntesc" şi insatisfacţia faţă de versul "Ce poartă-un mare nume" (cu nefericita alăturare de silabe "tă-un"), lăsîndu-i compozitorului libertatea de a alege: "Bref, choisissez à votre guise ce qui vous convient le mieux."2) în forma oficială a imnului, intonată pînă în 1947, versurile sunau în conformitate cu voinţa poetului: "Rai vesel, pămîntesc,/ Cu mare, falnic nume!" Reproduc alăturat textul tipărit pe coperta posterioară a carnetului meu de note din anul şcolar 1941-1942.

Pledoaria din România literară se încheie paradoxal, printr-o stranie autosubminare: "oare n-ar fi bine să revenim la imnul compus de Ed. Hübsch în 1861, cu varianta alecsandrină (redată mai sus) sau chiar cu o "adaptare" ceva mai inspirată (şi desigur... scurtă)?..." Să revenim sau nu la Trăiască Patria! ca imn naţional e o problemă cu implicaţii mai largi, pe care nu încerc s-o dezbat aici, deşi înclin spre răspunsul afirmativ. Dar să recurgem la alte versuri decît acelea ale lui Alecsandri ar fi, simultan, impietate şi utopie. Şi cum să facem, păcatele mele, o "adaptare scurtă"? Să amputăm compoziţia lui Eduard Hübsch?! Presupunerea depăşeşte puterea mea de înţelegere.


______________________
1) V. Alecsandri, Opere. X. Corespondenţă (1871-1881). Ediţie îngrijită, traduceri, note şi indici de Marta Anineanu. Editura Minerva, Bucureşti, 1985, p. 750.
2) Ibid., p. 751.