Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Trăieşte şi dă mai departe! de Angelo Mitchievici

Născut într-o familie de evrei români din Bucureşti, Radu Mihăileanu este cunoscut publicului român cu Trahir (1993), dar mai ales cu un film difuzat de mai multe ori pe micile ecrane şi inclusiv la HBO, Train de vie (Trenul vieţii, 1998), în care o parte din actori sunt români, filme care relevă un regizor talentat, atent la o expunere atentă a umanităţii şi la diversitatea formelor ei de manifestare.
În noul său film, Trăieşte! (Va, vis et deviens, 2005), Radu Mihăileanu a ales ca punct de plecare evenimente reale, este vorba despre operaţiunea Moise desfăşurată de statul Israel şi serviciile secrete, Mossadul, cu sprijin american, din 20 noiembrie 1984 pînă în 4 ianuarie 1985, de recuperare şi "repatriere" a evreilor etiopieni, falachas. Operaţiunea desfăşurîndu-se pe un teritoriu ostil, intermediar, Sudanul, a costat vieţile a 4000 de oameni care n-au reuşit să facă faţă bolilor, epuizării, foametei şi atacurilor localnicilor. Pentru supravieţuitori în număr aproximativ de 8000, drama a continuat; asimilarea lor a dat de furcă nu doar autorităţilor, dar a creat şi un fenomen de respingere pe considerente religioase. Evreii etiopieni, descendenţi ai regelui Solomon şi ai reginei din Saba, aveau un generic tată evreu, dar nu şi o mamă de origine iudaică, fapt care a făcut contestabilă identitatea lor evreiască. Situaţia lui Solomon sau Şlomo, personajul principal al dramei este cu totul ieşită din comun. Mama, creştină din Etiopia, încearcă să-l salveze încredinţîndu-l unei alte mame evreice, care şi-a pierdut propriul copil, sacrificiu care rămîne traumatic în memoria fiului de numai 9 ani, precum şi cuvintele ei de adio care dau titlul filmului. Şlomo ajunge la Tel Aviv, unde după ce-şi pierde mama adoptivă care agonizează pe patul spitalului, este adoptat de o familie de evrei sefarzi, excentrici la rîndul lor, oameni de stînga, însă bine intenţionaţi şi care reuşesc să-i ofere un cămin lui Şlomo. Ultimele legături cu lumea sa fiind dizolvate, Şlomo traversează un lung drum obstaculat în căutarea de sine, care pe alocuri este aceeaşi cu căutarea mamei, a unui sens pentru gestul ei de o mare cruzime şi dedicaţie şi pentru mesajul transmis la despărţire. Ceea ce reprezintă exodul evreilor etiopieni despărţiţi de tărîmul natal pentru o promisiune care s-a materializat deceptiv, este continuat de rătăcirile lui Şlomo într-o lume nouă, o patrie cu care legăturile se construiesc pas cu pas pe măsură ce merge, trăieşte şi devine. Exodul face parte din cultura iudaică, iar regizorul îl surprinde şi într-un film ceva mai vechi, Train de vie (Trenul vieţii, 1998). În Trenul vieţii, o restrînsă comunitate evreiască decide să emigreze în Rusia, pentru a nu fi deportată de nazişti, şi alege modul cel mai excentric cu putinţă de a evada, acela de a trece drept deportaţi, în timp ce o parte din coreligionari joacă rolul naziştilor. Nu lipsit de semnificaţie este faptul că unul dintre personajele de acolo, poate cel mai interesant, nebunul, poartă acelaşi nume cu eroul nostru, Şlomo. Şi unul şi celălalt au propriile lor viziuni asupra lumii, trăiesc în spaţiul unei sensibilităţi profunde, din care Radu Mihăileanu decupează în acest din urmă film scene memorabile. Am reţinut momentul în care copilul, venit de la şcoala unde este privit cu circumspecţie de elevi pentru culoarea pielii sale, dar şi de părinţii lor care văd în el un african purtător de germeni, se descalţă la marginea unei mici pajişti, pentru a simţi direct pămîntul sub tălpile goale. Un alt moment bine controlat de regizor, transpus în registru polemic este cel al interpretării Torei într-un cadru festiv, unde Şlomo se distinge printr-o sensibilă dizertaţie asupra culorii pielii lui Adam, aşa cum Şlomo, din Trenul vieţii, ţinea un discurs minunat despre raţiunea de a fi a Bibliei. Radu Mihăileanu ştie să expună tezismele de orice fel ar fi, unei ironii fine, demonstrînd un lucru simplu, că umanitatea, sensibilitatea sunt acele valori care transced opţiunile religioase. Paradoxurile nu distrug, ci reconstruiesc o identitate. Cine este Şlomo? Creştinul răpit unei sorţi nemiloase în Sudan? Evreul căruia rabinii sunt pe punctul de a-i lichida prepuţul pentru conformitate religioasă? Cel care interpretează admirabil Thora sau cel care ascunde identitatea sa de fata la care ţine cel mai mult şi cu care se va căsători? În definitiv, Şlomo se integrează în noua sa patrie, iar acest fapt se petrece cu numeroase dificultăţi, uneori chinuitor, însă regizorul a realizat tot acest tur de forţă de 140 de minute pentru a ilustra că valorile sunt intrinseci vieţii, devenirii umane, acestui parcurs al formării în care lumea se descoperă ca o portocală care iese din coaja sa. În noua lume în care a intrat există repere puternice precum noua mamă, intepretată admirabil de Yael Abecassis, luptînd pentru noul ei fiu, lingîndu-l pe faţă ca o sălbăticiune, într-o scenă memorabilă, pentru a demonstra părinţilor mefienţi că bubele fiului său nu sunt contagioase. La fel este şi cu purtătorul de cuvînt al comunităţii evreilor etiopieni, care, rămas fără familie în împrejurări tragice, joacă rolul unui părinte spiritual pentru tînăr. Existenţa unor personaje prea puternice şi focalizarea lor prezintă riscul ca o altă serie de personaje să fie abia schiţate. Este cazul cu cei doi copii ai familiei adoptive. De asemenea, salturile în timp, - creşterea lui Şlomo este urmărită pe sărite -, riscă pierderea tensiunii şi legăturilor între personaje, însă regizorul ştie să menţină o priză constantă asupra protagonistului cu o serie de repere dramatice, de la evenimente politice, precum asasinarea lui Issac Rabin la tempoul dragostei dintre el şi frumoasa Sarah, fiica unui membru de seamă al comunităţii care se împotriveşte din plin relaţiei. Copilul anxios, retractil, se transformă în adolescentul furios, imberb, cu o strălucire aparte în priviri şi o nobleţe care se deduce în gesturi şi atitudine. Vremea contestărilor aduce cu sine şi o altă serie de răspunsuri, noi adevăruri care-şi au locul lor în istoria crudă a acestei populaţii dezrădăcinate. Există în filmul lui Mihăileanu această nobleţe a chipurilor care vorbesc din priviri, înţelegerea se realizează adesea mutual, chiar şi atunci cînd povestea e spusă, - cuvîntul contează pentru regizor. Ne aflăm în multe din scene suspendaţi la capătul unei priviri, acolo unde dialogul propriu-zis s-a încheiat. De la început, Mihăileanu stabileşte acest spaţiu de comunicare pe care-l dau expresiile, privirea care transmite mesajul, asta pentru că, durerea nu se poate exprima în cuvinte, ca şi dragostea ea are nevoie de forţa unei priviri. Scena regăsirii dintre mamă şi fiu, - altfel puţin verosimilă -, conţine un dublu şoc, realizarea contacului vizual, urmat de strigătul mamei, cumplit, teribil, aproape inuman, ca unul din acele strigăte ale profeţilor în pustie. Însă expresia acestui chip, tot un rid şi o grimasă, este mai puternică decît orice. În ciuda situaţiilor dramatice, regizorului nu a lăsat să-i scape firescul vieţii, bucuria ei regăsită în mod neaşteptat, în dansurile tradiţionale, cînd oamenii petrec uitînd de necazuri, şi comunitatea îl îmbrăţişează viu pe acest rătăcit, îl confirmă. De fapt, întregul film se desfăşoară în baza unui joc al atracţiei şi respingerii, al rupturilor şi revenirilor repetate la matcă, care prezidează formarea unei personalităţi în care trauma se resoarbe pentru a deveni cunoaştere de sine şi cunoaştere a resorturilor intime ale lumii. Îndemnul mamei, "pleacă, trăieşte şi devino" îşi dezvăluie sensul: viaţa nu poate fi trăită în absenţa mizeriilor mărunte, în absenţa crizelor şi a căutării, în absenţa dragostei, în absenţa întrebărilor esenţiale. O scenă revine ca un leitmotiv al filmului, Şlomo priveşte fascinat luna, îi vorbeşte, momentul de magie este pe deplin interiorizat. Privită din orice colţ, ea este întotdeauna acolo, ea este acel numitor comun, acel reper esenţial în peisaj asimilat acestei nostalgii după mama pierdută.
O serie de intermitenţe, notaţiile en passant şi scurtcircuitările scenelor dau o notă specifică filmului, uneori cu o falsă impresie de crochiu. Unele dialoguri par suspendate, dar ele se reiau din alt unghi pe parcursul desfăşurării evenimentelor, astfel încît episodul îşi găseşte continuitatea în următoarele. Strategia are menirea de a ţine în prim plan cîteva fire importante, urmărite pînă la capăt, povestea de dragoste, relaţia dintre Şlomo şi şeful comunităţii etc., şi de a crea o tensiune a rupturii şi o dinamică a evoluţiei personajului, mai ales că, în ciuda maturizării lui Şlomo, cu excepţia fratelui şi sorei vitrege, ceilalţi rămîn complet neschimbaţi. Radu Mihăileanu a realizat o demonstraţie de forţă cu acest film, propunînd simultan o frescă a unui eveniment dramatic şi un studiu de caz, menit să focalizeze consideraţii de ordin mai general. Inserarea unor fragmente documentare sau cu caracter documentar nu deturnează atenţia de la firul "epic", ci conferă verosimilitate poveştii. Cele două planuri se susţin reciproc, dar există şi mici scăpări, redundanţe dificil de controlat, mai ales că regizorul a intenţionat să acopere o perioadă lungă de timp, ilustrînd o devenire. Regizorul reuşeşte deplin în fragmentele despre copilărie, apropiindu-se de valoarea unor regizori precum Majid Majdi sau Bahman Ghobadi, care lucrează cu subiecte similare, precum cel al populaţiilor dislocate în zonele de conflict, înfăţişînd lumea copilăriei sub amprenta amară a traumelor pe care le suportă o întreagă seminţie.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara