Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Triptic prozastic de Irina Petraş

Am remarcat încă de la volumul de debut, După echinocțiu (1999), calitățile de prozatoare ale profesoarei de chimie: fluența frazei, ușurința de a desena oameni și întâmplări, umorul, firescul dialogurilor, dar și o știință a proporțiilor. A urmat un roman clădit pe experiența sa marocană (Marea Neagră se varsă în Atlantic, 2001). Datele biografice sunt turnate într-o compoziție consistentă în ea însăși, în stare să înalțe personaje memorabile, să țeasă intrigi dense, să adauge suspans și umor unei rețete libere și palpitante. Eroina („descendentă din stirpea lui David și a lui Solomon, ancorată în istoria Ardealului”) duce cu sine enciclopedia personală, dar și disponibilitatea de a înțelege și descrie alte perspective și atitudini, cu o doză bine gândită de autoironie și detașare, cu inserții eseistice, meditații și panoramări, cu trimiteri la istoria trecută și prezentă, la marile teme și mituri, dar și la fleacurile omenești. Alte trei titluri, Terasa ogarului sprinten, 2009, Aurul din piatră, 2011 (excelent roman al evreității asumate lucid și fin personalizat, cu întoarceri în înmiresmata țesătură de rânduieli eterne din casa copilăriei și radiografieri de stări și situări existențiale, sub presiunea Istoriei), și Privire de pe o cocoașă de cămilă, 2013, completează portretul prozatoarei, i-au adus cititori noi, chiar dacă nu și evaluări critice răsunătoare.
Cartea de față e una de povestiri cu încrustații poematice, menite să transforme în simbol și semn întâmplări aparent banale. Și aici fraza curge fără poticniri, povestirea nu se teme de înmuguriri ludic-ironice ori meditative, enunțul se mlădiază la fel de firesc în elegante piruete înalte ori în sfătoase colocvialități. Vera Ieremiaș e o bună cunoscătoare a lumii/lumilor în care trăiește, știe multe despre om și mișcările sale printre ceilalți ori în cea mai tainică intimitate, nu se sfiește să înainteze dând verdicte ori să propună o buclă plastic-ritmată. Construită matematic, din trei secțiuni, fiecare cu epilog, trei secvențe și un epilog, cartea are nevoie de această organizare riguroasă pentru a da greutate amănuntelor rebele introduse de fiecare nou personaj. Se sugerează astfel că, în ciuda deosebirilor de tot felul, între destinele omenești se ivesc corespondențe uimitoare, toate vibrând la marile teme și la marile chemări ale frumuseții din artă ori din natură.
Primul triptic e dedicat muzicii. „Vioara de nisip” va călători din Amsterdam în Sahara și apoi la Constanța, unind prin acordurile ei nesiguranțele și căutările unor tineri rătăciți în haosul contemporaneității. Brigitte „se simțea ea însăși un soi de Don Quijote al epocii moderne, care nu știa nici măcar cu ce sau cu cine se războia, nu-și dădea seama din fața a ce sau a cui fugea, habar n-avea unde voia să ajungă”. Cântecul viorii („Pe-un țărm ferit al Mării Nordului, o vioară de nisip cânta cu atâta patos muzică celtică, încât tufișurile falezei, drepte ca niște sulițe, începură să danseze step irlandez”) îi sugerează, pe ton de discret manifest, soluția tuturor neliniștilor: „Globalizare prin muzică”. Tot muzica este cea care îi limpezește lui Kemal imaginea despre sine și rosturile sale: „Sunetele se izbiră de zidul de piatră într-un dus-întors ritmat de tobe. Reunite în concert, elementele Saharei își plângeau prin intervale scurte și tânguitoare asprimea existenței, apoi izbucneau în notele pline ale bucuriei, proslăvindu-și persistenț a”. În fine, pe plaja din Constanța, vioara călătoare îl împacă pe Alex cu propria chemare spre muzică, sunetele ei supunându-i-se și îndemnându-l să-și asume fără temeri vocația.
Tripticul „Buchetul” aduce trei personaje cu nume de floare și le învață să-și exalte multiplele fețe ale feminității încrezătoare: „Întreaga expoziție se preschimbase într-o realitate vie, care era mereu ea, Margareta, aceeași ființă în zeci de forme. Și cât de bine se simțea! Umplea încăperea toată cu pliuri, cute și unduiri de mătăsuri, stofe, blănuri și eșarfe. Alerga învolburată de vânt sau zgribulită sub ploaie, dansa în ritm de tango, flamenco sau domol, cu muzici acompaniind-o la ureche”.
Ultimul triptic, „Tabloul”, exersează un soi de ekphrasis născocind povești cu tâlc în seama a trei tablouri: Murillo, Immaculata, Claude Monet, Les Coquelicots, și Jacques Monory, Sfâr- șitul Doamnei Gardenia. Privindu-le, personajul martor învață să-și integreze eul din cioburile pe care i le-a rezervat viața. În proze pline de suspans, ni se spune că prin artă omul se poate „elibera din prizonieratul ramelor statice”, se poate deschide spre ceilalți, într-o lume mai bună.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara