Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Tristeţe, suspiciune, întrebări de Ioana Pârvulescu


Chiar cei care au trăit cu ochii deschişi anii prinşi în Jurnalul lui Mircea Zaciu au, la lectură, o imagine mai clară decît cea proprie: atît perspectiva de ansamblu, cît şi detaliile se văd mai bine. Cînd scrii cu conştiinţa de a depune mărturie, cum face Zaciu, devii, probabil, un receptor mai sensibil, ai privirea mai pătrunzătoare, auzul mai fin la nuanţe, discernămîntul mai activ. Ca să fii cronicar al unei epoci e nevoie, cu siguranţă, şi de un anume "antrenament", iar Mircea Zaciu a avut la dispoziţie zece ani ca să devină cel mai bun în felul său. Viaţa literară cu personajele ei memorabile, cu taberele opuse ca-n romanele lui Dumas, e pasionantă. Azi, cînd personajele ştiute pe atunci într-un cerc strict delimitat de literaţi au devenit publice, se poate face cu uşurinţă proba obiectivităţii mărturiei lui Zaciu: toate pot fi recunoscute, fiecare se suprapune perfect peste imaginea lui din pagina jurnalului. Baletul literar de după 1990 e mai uşor de înţeles pentru cel care citeşte atent jurnalul şi urmăreşte cum grupurile se fac şi se desfac după afinităţi şi interese divergente. Scriitorii "îşi seamănă" şi nu oferă surprize. Cînd o fac, totuşi, surpriza este neplăcută. Ca-n cronicile tîrzii din literatura veche, cronicarul e amestecat printre eroii propriei relatări, e şi el în pericol, trăieşte pe viu ceea ce povesteşte. Faptul de a scrie nu-i dă diaristului un statut privilegiat: Mircea Zaciu îşi schimbă insesizabil tonul de la un volum la altul, căci deznădejdea, suspiciunea, singurătatea şi suferinţa alterează cu timpul vocea care spune "eu".
Pentru cei crescuţi într-o lume liberă va fi foarte greu de înţeles tot ceea ce ţine de stări vagi, echivoce şi nu de faptele lămurite, verificabile: suspiciunea faţă de oameni, poate inocenţi şi faţă de întîmplări, poate oarecare, sentimentul că eşti ascultat, că eşti urmărit, teama de iminenţa răului care te pîndeşte, încrederea reconfortantă în cîţiva prieteni, tot mai puţini, cărora poţi să le spui ce ai pe inimă. încă din primul volum (din cele patru publicate între 1993 şi 1998), un asemenea eveniment ambiguu este moartea lui Marin Preda. Aflat într-o comisie de doctorat - cel care urma să-şi susţină teza este tînărul Mircea Martin - profesorul Zaciu, venit de la Cluj, trebuie să-l aştepte nepermis de mult pe îndrumătorul tezei (pe atunci obligatoriu o persoană oficială şi mare membru de partid), preşedintele Uniunii Scriitorilor, George Macovescu. Se dovedeşte că întîrzierea e datorată unei plecări grabnice a acestuia la Mogoşoaia, de unde sosise, complet pe neaşteptate, vestea morţii lui Marin Preda. Doctoratul lui Mircea Martin îşi pierde brusc importanţa pentru cei de faţă, inclusiv doctorandul, în faţa unui eveniment care pare să ţină de istorie, de politic şi nu de "firea lucrurilor".

Zvonuri legate de moartea lui Preda: s-ar fi sinucis; ar fi fost ucis. Unele decurg din ultimul lui roman. Rar am văzut ca moartea unui scriitor să facă o atît de adîncă impresie. ş�ţ Biroul şi seiful de la Editură, unde ar fi ceva, au fost deocamdată sigilate. Unii bănuiesc că ar fi, acolo, vreo explicaţie; ori jurnalul lui, ori romanul început (17 mai, 20 mai 1980).

Un lucru este cu adevărat tulburător la confruntarea cu trecutul pe care o implică citirea jurnalului scris de Mircea Zaciu: mai toate semnele de întrebare din el au rămas intacte. Care sînt adevăratele cauze ale morţii lui Marin Preda, dincolo de combinaţia alcool plus medicamente care e scrisă în actele decesului? A fost "ajutat" să ajungă aici? A avut succesul enorm al cărţii sale vreo importanţă? A avut vreun rol "conul J" (Eugen Barbu), venit la biserica unde e expus trupul neînsufleţit "cu ochelari negri de mafiot şi însoţit de o adevărată gardă de corp", dînd ocol "ca şi cum ar fi vrut să se asigure că Preda e în adevăr mort"? A existat un jurnal? Ce era în el? Unde se află? Multe dintre morţile de scriitori celebri şi potrivnici regimului sînt însoţite în aceşti ani nu numai de tristeţe, ci şi de bănuială, de teamă.
Oamenii trăiesc cu conştiinţa faptului că lumea lor o concurează pe cea a lui Orwell. Iniţialele misterioase, cuplul prezidenţial mai mult mitizat decît ironizat, El şi Ea, Familia, notaţiile aluzive, frigul şi înfrigurarea cu multiple cauze, care se simt printre rînduri sînt mărcile stilistice ale cronicii.

După amiază încerc puţină odihnă şi rememorez faptele anului care se duce. An rău, an prost, cu eşecuri multiple. Principalul, din vară, rămîne să fie repus pe rol anul viitor, dar cu alte personaje. Vom izbîndi? Şi ce ne mai aşteaptă oare în anul orwellian în care intrăm? (31 XII 1983).

Ceea ce îl aştepta pe Mircea Zaciu în 1984, în micro-romanul său cu nervuri orwelliene era fuga soţiei şi a fiului în RFG şi cumplitele consecinţe pe care le avea un asemenea fapt: spaima trăită anticipat şi care depăşeşte realitatea, singurătatea, înstrăinarea chiar şi de prieteni. Spre deosebire de tiparul biblic, unde după şapte ani slabi urmează şapte ani graşi, anii din jurnalul lui Zaciu nu permit redresări. Lucrurile se înrăutăţesc încontinuu, de-a lungul unui deceniu. Ţesătura de destine, anecdote, decrete, măsuri, indicaţii, griji mari şi mici, lecturi, convorbiri, scrisori, veşti şi conjecturi care creează fundalul jurnalului e tot mai sumbră, tot mai urîtă. Degradarea se observă cel mai bine în cîteva lait-motive ale fiecărui an trăit de diarist: inspecţiile de grad la şcoli industriale şi licee de provincie, admiterea şi examenele de la facultate, problemele medicale şi starea spitalelor, procurarea hranei zilnice şi zborurile cu avionul sau călătoriile cu trenul pe distanţa Cluj-Bucureşti.
Unde nu te aştepţi e amestecat "indisolubil" Ceauşescu: la şcoală copii prost hrăniţi, prost îmbrăcaţi şi prost învăţaţi recită fraze-tip despre "conducătorul iubit", la admitere aşijderea, circulaţia e oprită pentru că trece delegaţia oficială, avioanele nu decolează pentru că El pleacă într-o vizită oficială sau la vînătoare. Cînd am comentat în 1995 unul dintre volumele Jurnalului remarcam că, asemenea oricărui document, însemnările lui Mircea Zaciu au de partea lor timpul: valoarea lor creşte pe măsură ce memoria noastră scade. Acum încep să cred că, pentru generaţiile care vor veni, jurnalul va trebui să aibă nenumărate note ajutătoare: cum să-şi dea seama, altfel, viitorii cititori, că o şedinţă ţinută la editură sîmbăta nu era o excepţie, căci sîmbăta era zi lucrătoare? Şi cum să-şi dea seama că G., de pildă, este Gusti, adică Augustin Buzura?
Despre ultimii ani ai comunismului şi ai jurnalului, data viitoare.
Post Scriptum
La rubrica "Je est un autre" am comentat, într-unul dintre numerele trecute ale revistei, volumul Molestarea fluturilor interzisă alcătuit din scrisorile americane ale Ioanei Em. Petrescu. îmi fac iluzia că nu încăpea îndoială cu privire la impresia puternică pe care mi-a lăsat-o scrisul la persoana I al Ioanei Em. Petrescu. Autoarea, foarte dragă colegilor de la Universitatea din Cluj, "devine imediat dragă şi cititorului", afirmam în articol, iar tot restul era subordonat, într-un fel, acestei afirmaţii. Articolul era în întregime admirativ şi oricine se poate convinge din nr. 27 al României literare, p. 21. Nu mică mi-a fost mirarea cînd am primit o scrisoare extrem de dură de la doamna Elena Neagoe, una dintre cele trei destinatare ale scrisorilor trimise din America de Ioana Em. Petrescu. D-na E.N. socoteşte că am comis un păcat prin articolul meu şi aproape că regretă că a fost de acord să dea publicităţii scrisorile dumneaei. La acuzele care privesc capacităţile mele intelectuale şi umane nu răspund (destul că Doamna Neagoe mă consideră rău intenţionată, incorectă, superficială, narcisiacă şi incultă), dar voi răspunde la cele privitoare la lectura scrisorilor. Din articolul meu D-na Neagoe a înţeles că o consider pe autoare un fel de Dinicu Golescu şi un fel de disidentă. Ambele ipoteze au dus-o în pragul disperării. Pe trei pagini mărunt scrise sînt lămurită apoi, printre răbufniri de supărare, cum trebuie citite aceste scrisori.
în primul rînd, nu am comparat-o nici o clipă pe I.Em.P. cu Dinicu Golescu, deşi nu văd nimic infamant într-o asemenea comparaţie. Asocierea nu mi-ar fi putut trece prin minte pentru că Golescu nu trăia într-un regim totalitar, aşadar călătoriile lui se cer interpretate în funcţie alt sistem de referinţă. N-am socotit-o pe I.Em.P. o disidentă deşi, din nou, nu văd nimic rău într-o asemenea calitate. Unele afirmaţii din scrisoarea D-nei E.N. sînt de tipul: "În total dezacord cu ceea ce sugeraţi, Ioana Em. Petrescu şi-a asumat cu maximă seriozitate misiunea ei la UCLA, aceea de emisar al culturii româneşti". Oare ce sugeram eu? Şi pentru că tot am comentat recent Jurnalul lui M. Zaciu, îi propun D-nei E.N. să caute în vol. 1 la p. 344 remarcile autorului la primirea unei scrisori a Ioanei Em. Petrescu pentru a vedea că nu toţi destinatarii citesc în acelaşi fel.
Am impresia că d-na Neagoe a pus un fel de monopol afectiv pe expeditoarea scrisorilor, considerînd că numai dumneaei o poate înţelege. Să-mi permită să o înţeleg şi să-i port şi eu afecţiune, în felul meu.