Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Jurnal:
Tristeţi de primăvară de Radu Ciobanu


A p r i l i e 1 9 9 6

Luni, 1. Lucrat bine toată dimineaţa, graţie lui Ionel Am. care-mi duce articolul la ziar, scutindu-mă să ies. Totuşi nu termin.

Telefon de la Iv M. Vrea să vină într-una din zile, pe la patru, când l-ar aduce fiul cu maşina, ca să nu plătească buzul. Ora nu prea-mi convine şi el îşi dă seama. Rămâne să mai vorbim în funcţie şi de perfuziile mele.

Seara, convorbire cu dr. N. Am putea începe perfuziile chiar mâine, dar trebuie să vadă dacă are toate compo­nentele coctailului. Să trec pe acolo mâine, pe la zece. Va fi, deci, iar o zi ratată.

Marţi, 2. De la zece la spital, unde, în afară de a întinde poveştile cu doctorii, n-am făcut nimic: n-au deocamdată vitamina C 500. Rămâne pe după Paşti. D.m. se înnorează şi se stârneşte vânt mare.

Miercuri, 3. În ziar, vestea morţii lui Victor Şuiaga, la 97 de ani, fost prefect şi coleg întru cetăţenia de onoare. Îl vedeam duminica venind de la biserică, întotdeauna împreună cu P. Mai tânăr acesta, îi purta de grijă, dar s-a dus înaintea lui. Păşeau încet, sprijiniţi în bastoane, şi din cinci în cinci paşi se opreau pentru a-şi putea depăna mai bine poveştile. Restul zilei îl petrec terorizat de gândul că i-ar putea veni cuiva ideea să-mi ceară să vorbesc la înmormântare, mâine la unu. La 4.30 a sunat telefonul, insistent, în două reprize, dar n-am răspuns. Apoi nu s-a mai întâmplat nimic.

Vineri, 5. După 12, la înmormântarea domnului Şuiaga. Cinci preoţi în frunte cu prota, dar lume puţină, cei mai mulţi seniori. Primarul şi viceprimarul. Încolo nici o oficialitate, nici unul dintre politicienii patrioţi, mari în gură, nici un culturnic din cei ce-l tot solicitau să vorbească despre Unirea de la 1918, nici un istoric, în afară de F. de la Arhive, nici un ziarist din cei ce se mândreau cu colaborarea lui. E, în schimb, dr. Lörincz care-mi vorbeşte elogios despre răposatul, cum, atunci când legionarii au dat foc caselor evreieşti din jurul sinagogii, Şuiaga, care era pe atunci prefect, a venit primul la faţa locului, o dată cu pompierii, punând capăt barbariei. Apoi mă acaparează, mărturi­sindu-mi indignarea lui, altfel justificată, în legătură cu manifestările antisemite.

Sunt acasă pe la trei, mă uit peste ziare şi la 16,30 mă duc la Casa Cărţii, la lansarea Istoriei bisericii românilor de Petru Maior, scoasă de Ion Chindriş de la Cluj. Sunt de faţă istoricii de la Muzeu, culturnicii şi câţiva neutri, ca mine, prefectul şi preşedintele Consi­liului Judeţean, ne strângem mâinile, dar nu intrăm în vorbă. Nici un preot; nu i-am văzut niciodată la vreo lansare.

Sâmbătă, 7. Prima adevărată zi de primăvară. Dar nu mă învrednicesc să ies. Corectez şi până la prânz termin. Imediat după aceea, telefon de la Lizi. Îi spun ce am hotărât într-una din dimineţile trecute împreună cu N., să nu mai mergem totuşi la ei în vara asta. Din o mie şi unul de motive. Dar nu vrea să accepte, insistă, ne roagă, zice că ne va trimite totuşi invitaţiile. Sunt iar sfâşiat între două solicitări la fel de îndreptăţite, nouă sursă de stres şi de deturnare de la lucru. Am oroare de acele cozi din zori de la consulatul din Timişoara, pentru vize. Şi nici nu vom putea umbla ca anul trecut, pentru că Radu jr. are şcoală până în 18 iulie. Destul de complicată şi plecarea N.-ei din 1-2 iulie, când, până în ultima clipă, are bacalaureat, trebuind pregătite şi bagaje, şi casă în vederea întoarcerii împreună cu copiii. Pe de altă parte mi se şi rupe inima la gândul că N. trăieşte cu nostalgia verii trecute, petrecută acolo, şi mi-e greu s-o dezamăgesc pe Lizi când ştiu cu câtă nerăbdare şi mândrie aşteaptă să ne arate noua lor casă şi să ne aducă înapoi cu maşina LOR. Şi apoi mă gândesc că cine ştie ce-o mai fi şi dac-om mai putea merge altădată...

Seara îi telefonez Miei. Ca s-o previn să nu mai conteze pe colaborarea mea la revista aceea canadiană. Zice că tocmai voia să mă sune ca să ne vestească apariţia cărţii de la Amarcord, la traducerea căreia a colaborat şi Lizi. Cât despre revista canadiană, oricum, aceia n-au mai răspuns mesajelor ei din ultimul timp. Lucru zadarnic.

Duminică, 7. Floriile. Zi superbă. Era ziua bunicii Aurelia, căreia până la o vreme îi ziceam Machi. Amintirea prânzului familial festiv de la ei, după întoarcerea de la biserică. Icre şi bere în pahare înalte. Îi visez foarte des şi pe ea, şi pe bunicul Pompil. Cel mai des dintre toţi. E, probabil, efectul sentimentului de culpabilitate pentru felul în care i-am neglijat, fără să le realizez drama cumplită, în anii mei de tinereţe tembelă.

Dormit profund până după nouă. Ar trebui să-mi scriu articolul. Dar n-am subiect. Din cauza asta, stare de tensionată nemulţumire şi, ca de obicei, gândul, tentaţia de a abandona articolele astea care nu fac decât să-mi ia timp şi să-mi agonisească duşmani.

La Roma, slujba de Paşti slujită de Papa. Spectacol magnific. Mulţimea aceea imensă, disciplinată, reculeasă, calmă, curată. Nimic din viermuiala promiscuă a mulţimilor de la noi. Şi, în afară de decorativa gardă elveţiană, nici un "dispozitiv" desfăşurat pentru menţinerea ordinii. Spre sfârşit, şiruri lungi de călugări în alb se dispersează în mulţime, împărţind ostie. Nimeni nu se înghesuie, dar toţi primesc, te miri de unde, fiindcă împărţitorii n-au în mâini decât un mic potir din care tot scot ostie cu ostie, ca în miracolul cu împărţirea pâinilor. Papa, păstrându-şi magnificenţa, deşi bătrân, evident slăbit, cu mâini tremurânde şi glas uneori ezitant.

După masă apăsătoare, bătută de gânduri, mai ales de acela că nu mai sunt în stare de nimic, nici măcar de un nenorocit de articol pentru un nenorocit de ziar ca ăsta.

Miercuri, 10. Luni, în ceasul al doisprezecelea, scris articolul săptămânal, întrerupt la tot pasul de telefoane de dat, de primit. Printre ele şi cel de la Tibi Istrate care-mi cere să cobor - el evitând să urce cu piciorul lui arteritic - pentru a-mi da noua carte pe care mi-o trimite fratele lui, Ion, de la Cluj. Ocazie de a mai sta vreo jumătate de ceas de poveşti, la soare. Cartea e Romanul obsedantului deceniu, de fapt un repertoar, dicţionar al romanelor apărute între 1945-1964, util ca instrument de informare, mai ales că rezumă toate romanele, oricât de stupide, scutindu-te să le citeşti.

Ieri la patru, vizita lui Iv, pregătită de câteva săptămâni şi anunţată ferm cu o seară înainte. Nu ne-am mai văzut de aproape un an. Îmi pare mai slăbit, mai obosit. Stă până la şase şi povestim câte toate, nimic memorabil. Îmi aduce un număr din "Observator"-ul lui Radu Bărbulescu de la München, unde e anunţată decernarea premiilor revistei, premianţii fiind el, Iv, şi Mihai Ursachi. Bineînţeles, cu sugestia să scriu despre...

Fiind ziua lui Radu jr., seara le telefonăm noi. La ei e abia opt, petrecerea e încă în toi. Apoi adorm la televizor.

Ca niciodată, anul ăsta n-am trimis nimănui felicitări de Paşti.

Sâmbătă, 13. Cumplita zi de joi: dimineaţa petrecută studiind cartea lui Istrate în vederea recenziei care va ţine loc şi de articol pentru săptămâna viitoare. Imediat apoi, telefonul de la Vali, care ne anunţă moartea lui Cornelius. Ultimul lucru care mi-ar fi putut trece prin cap. Accident vascular cerebral, deosebit de violent, care l-a surprins la masa de lucru, duminică d.m., în timp ce-şi scria articolul săptămânal. Avea o rubrică la "Renaşterea bănăţeană". O moarte frumoasă, s-ar zice. Când a venit Vali să-l cheme la masă, l-a găsit pe jos. A mai trăit - un fel de a zice - până miercuri, dar inconştient şi conectat la plămânul artificial. Înmormântarea vineri, la Lugoj, unde sunt aşezaţi şi părinţii săi.

Am primit vestea destul de bine, deşi fără replică inteligentă. Ceva asemănător cu lipsa de durere iniţială a unei răni proaspete. După ce am pus însă receptorul jos, când am vrut să-i spun N.-ei, m-a podidit plânsul. Spaima ei, care nu ştia cu cine vorbisem şi înţelegea că s-a petrecut ceva groaznic, dar nu-şi dădea seama ce. Pe urmă, după ce reuşesc să-i spun, plângem amândoi îmbrăţişaţi, într-o încercare disperată de a ne apăra. Plânsul acesta mi-a făcut totuşi bine, a fost o defulare, şi trebuia să-l las să se epuizeze de la sine, nu să mă străduiesc, reuşind până la urmă, să-l reprim. În cursul zilei apoi, m-au mai încercat câteva puseuri, dar am reuşit să le stăpânesc.

Ne-a legat o prietenie de nimic umbrită din 1959, de când ne-am cunoscut la facultate, amândoi timişoreni, solidari într-un Cluj încă străin, colegi apoi de cameră, la un ungur bătrân, pe Móricz Zsigmond, mâncând pâine şi sare, ca împăraţii, când nu mai aveam nici de unele, călătorind împreună în vacanţe, văzându-ne zilnic şi în timpul vacanţelor, schimbând cărţi şi reviste - începeau pe atunci să apară noile reviste şi cum ne-a încântat primul număr din "Secolul 20" ! - colegi de grupă până la absolvire, formând un fel de trio, cu Telescu... Pe urmă am ţinut mereu legătura, cât a fost în străinătate ne scria regulat, îmi trimitea de acolo câte toate, printre care un plan al Veneţiei, când mă documentam pentru Nemuritorul..., mi-a facilitat prima traducere în Germania, prin Eva Behring, după întoarcerea în ţară ne vedeam când aici, când la Timişoara, am petrecut seri frumoase împreună, ori la ei, ori la noi, de câte ori venea la vreo inspecţie specială, a scris deseori despre cărţile mele, a colaborat la "Amfiteatrul artelor", am petrecut nişte veri împreună, s-a ataşat de Lizi, pe urmă de Radu jr., era întotdeauna de o veselie şi de o verbozitate debordante, uneori chiar obositoare, plin de viaţă, de întâmplări pe care îi plăcea să le povestească, umplea casa prezenţa lui. Şi acum, ideea, realitatea cu care-mi vine cel mai greu să mă acomodez e că toate astea nu mai există. Pur şi simplu nu mai există! Avea o personalitate foarte marcată îndeosebi printr-un soi bizar de naivitate, de candoare, care ne transpunea deseori într-o stare de perplexitate dilematică: aşa e el într-adevăr sau e doar un mod de disimulare, de autoironie? Dar ăsta era, în fond, şarmul lui...

Ieri d.m. l-am anunţat şi pe Tibi care e de acord să mergem la Lugoj. Şi tot d.m. - ciudat, ca niciodată - ne sună Lizi ca să ne ceară numerele de paşaport pentru invitaţii. Prilej de a-i face cunoscută grozăvia pe care, altfel, n-ar fi aflat-o decât sâmbătă sau duminică, cum telefonează ea de obicei. E un şoc şi pentru ea, îmi dau seama după tremurul vocii.

Ne-am înţeles să plecăm la 10-10.30. Între timp, în piaţă după flori. Din păcate, N. trebuie să rămână acasă, în aşteptarea trecerii anunţate a lui G., pentru a-i da pachetul destinat copiilor. E ca un făcut: niciodată nu mă poate însoţi, nu putem fi împreună, fiindcă mereu trebuie "să se ivească" ceva.

Ajungem pe la unu şi un sfert. Ne aşteptam să-l găsim depus la capelă, dar aflăm că încă n-au sosit de la Timişoara, unde s-a desfăşurat, de fapt, ceremonia propriu-zisă. Îl găsim în schimb pe Telescu, însoţit de fosta noastră colegă, pe care o uitasem de mult iar acum mi-o reamintesc subit, tot suplă, tot frumoasă, Rodica Minea. Aşteptăm, povestind pe aleile însorite. Ei sosesc pe la două fără ceva. Vali, chip devastat de plâns, dar aici se ţine bine. Mă temeam să nu m-apuce iar pe mine, să mă dau în spectacol, dar am rezistat, deşi cu oarecare dificultate. În schimb, Telescu, cu sufletu-i neschimbat de copil în trupu-i mare, plânge mereu şi ochii-i sunt cât cepele. Şi în clipe de răgaz îşi aminteşte, cuprins parcă de remuşcări, de câte farse i-am făcut noi lui Cornelius, latinistul...

Slujbă scurtă, slujită de doi preoţi, sub cerul liber, pe alee, în dreptul gropii care aşteaptă cu lespedea dată de-o parte. Din fericire, nu mai vorbeşte nimeni. La două şi un sfert, totul e gata. Rămânem cu toţii pe loc, puţin năuci, ca şi când am mai aştepta ceva. Pe urmă vine Vali să-şi ia rămas bun. Ultimii rămânem noi, cei care am sosit primii. Mai povestim o vreme, apoi ne despărţim şi ştiu că fiecare poartă în sine întrebarea nerostită dacă ne vom mai revedea vreodată.

Revăzut, dar schimbat doar cuvinte de circumstanţă, cu Ciocârlie, Ungureanu, Adriana Babeţi, Smaranda Vultur, Ileana Oancea, Doina Comloşan, Cheie Pantea. Cel mai apropiat simţindu-mă de Livius, ştiin­du-ne din grădiniţă, şi cred că sentimentul a fost reciproc. Luaţi de val, ne pupăm doar la întâlnire, la plecare ne luăm seama, redevenim sobri şi doar ne strângem mâna, tare şi îndelung, "bărbăteşte".

Soare blând, de primăvară întârziată, pădurile au umbra încă rară, în văi fumegă uscăturile aprinse prin livezi, depărtările se pierd în pâcle albăstrui şi toată priveliştea e învăluită într-un fel de morbidezza del sfumato, ca în tablourile lui Leonardo. Sau, poate, morbidezza asta nu-i decât un efect al nesfârşitei mele tristeţi.

Ajungem acasă la cinci. N. a rămas degeaba, G. n-a venit. Mai am putere, fiind Vinerea Mare, să mergem la biserică. Acolo însă, mulţimea care-şi aşteaptă fără nici o ordine rândul în faţa Antimisului mă descurajează şi ne întoarcem. Să fiu înghesuit şi în biserică mi-e peste poate şi gândul mă duce fără voie la rânduiala desăvâr­şită a sutei de mii de oameni din Piaţa San Pietro.

Tot vineri, seara, telefon de la M. şi J. care-şi anunţă sosirea pentru a doua zi, cu Gabi.

Azi mă resimt încă după zilele trecute. Dormit până târziu, apoi scris însemnările astea. Spre seară, apare Gabi să doarmă la noi. Marcel şi Janeta dorm la Bunii. Pentru N., acum ca întotdeauna, sărbătorile nu sunt decât un prilej de oboseală în plus. Noroc că Gabi mi-e drag, e un copil cultivat şi înţelept, care mi-a câştigat definitiv stima în urmă cu vreo doi, trei ani, când l-am întrebat cum de a renunţat la ideea de a pleca în Canada. Mi-a răspuns fără nici o clipă de ezitare, şi-i reţin cuvintele exact, până azi: "Ei, nu se putea... Dacă aş mai fi avut un frate, o soră, mai mergea, dar aşa, nu puteam să-i las pe ai mei singuri..." Stăm de poveşti până la miezul nopţii. Afară e ploaie, vânt, frig, nu mergem la Înviere.

Marţi, 16. N. începe şcoala. Gabi pleacă şi el de dimineaţă. Ne despărţim duios-patetic şi am certitudinea că s-a simţit bine şi s-a ataşat şi el de noi. După cele întâmplate cu Cornelius, singurătatea acestor sărbători mi s-ar fi părut şi mai apăsătoare fără el. Aşa, se cheamă că am avut şi noi un copil, mai ales la dejunul pascal şi pe înserat, când îi e mai greu voinicului.

Seara, Micul prinţ într-o viziune americănească, cu o music hall girl în rolul florii, cu personaje care cântă şi dansează în stil hollywoodian şi cu un şarpe care bate stepul în nisipul Saharei. Cu excepţia câtorva puţine momente de dialog firesc, n-a mai rămas nimic din farmecul tandru al lui Saint-Exupéry.

Vineri, 19. Azi, după perfuzie, mă simt rău până spre seară. Singur cu gândurile negre. Citit ziare, altceva nimic. Deprimat. Şi nu-i decât ziua a doua.

Duminică, 21. Ieri şi azi, N. a venit după mine la ieşirea de la perfuzie, pe la 11,30. Zile, în sfârşit, de primăvară, încă răcoroase totuşi. Ieri m-am simţit mai bine, azi din nou mai rău. Starea sufletească pe măsură.

Luni, 22. Îi spun dr. N. că mă simt tot mai rău. Îmi introduce în coctail un tavegyl şi un cortizon, mă palpează, îmi repetă hemograma - prima era bună - şi mă programează pe mâine la dr. S., la ecografie. După perfuzie, tot restul zilei mă simt ceva mai bine, nu mai am senzaţia de febrilitate, nu mai transpir, îmi revine pofta de mâncare, dar rămâne o crâncenă somnolenţă: e un efort să-mi ţin ochii deschişi, am aţipit de câteva ori şi în timpul perfuziei. Asistenta, la toate priceputa Neli, mi-a spus că e din cauza tavegylului. Încă o zi prăpădită.

Marţi, 23. Ecograf pe nemâncate până pe la 11. Spectacolul deprimant al cozilor acelora din policlinică, cu bolnavii grămădiţi pe uşi, mai ales cei veniţi din spital, în pijamale şi halate. Nu-mi găseşte nimic, ba mai bine decât altădată.

După masă, citit puţin din Nina Ceranu. Îţi trebuie curaj să mai scrii azi despre lumea satului. Altfel, nu scrie tocmai rău. E şi savoarea lingvistică a Mehedinţilor despre care scrie ea.

Seara, altă veste-măciucă: moartea lui Mircea Ciobanu. E clar: după anii 60, suntem acum, după treizeci de ani, la un nou sfârşit de ciclu. L-a ucis aceeaşi cauză ca şi pe Cornelius. Loveşte tot unde te aştepţi mai puţin.

Miercuri, 24. Perfuzie. Sosit noua hemogramă care evidenţiază un mic puseu hemolitic: de la 11,5, cât era joia trecută, hgb. a căzut luni la 7,5. Simptomele pe care le acuzam erau de aici, punctul de vârf pare a fi depăşit graţie cortizonului adăugat la coctail, dar rămâne întrebarea care a fost cauza? N-am făcut nimic din cele ce-mi sunt contraindicate. Poate fi şocul violent provocat de sfârşitul lui Cornelius. Dr. Magheru, specializat în hematologie, îmi spunea cândva că astfel de cauze sunt pe primele locuri în declanşarea crizelor hemolitice. Doar că de la întâmplare la criză a trecut în acest caz o săptămână. Posibil?

Numai dragostea prea mare e de vină pentru toate turbioanele care mă bântuie când mă surprind singur şi departe de masa de scris. Dragostea pentru N., pentru copii, pentru toţi cei care au împărţit cu noi povara valului ori bucuria, la asta mă refer, ea îmi iscă toate gândurile catastrofice şi face ca tot ce la alţii decurge simplu şi firesc, la mine să provoace, încă cu mult timp înainte, alerte şi crispări, cu maximă participare, consum de nervi şi afectivitate. Dar cum ar fi dacă n-ai avea pe cine iubi? Sau dacă n-ai avea imaginaţie? Dumnezeu n-a vrut să aflu. Şi mi-a dăruit în schimb puterea aceasta de a-mi imagina, pe care mereu o scap din frâu, şi dragostea cea fără de măsură. Amândouă mă ţin într-o perpetuă alarmă şi totodată cu conştiinţa trează că sunt un privilegiat. Aparentă contradicţie, în realitate încă unul dintre misterele la care n-avem acces, încă una din feţele feed-back-ului care se manifestă asupra a toate.