Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Plecând de la cărţi:
Tristul centenar de Mihai Zamfir


Comemorările centenarelor ar trebui să fie perfect egale unele cu altele, mai ales ale centenarelor naşterii: o sută de ani scurşi de la venirea cuiva pe lume - interval de timp impresionant (un secol!), dar şi familiar, pentru că personajul a fost pînă de curînd contemporanul nostru. în perceperea intimă, centenarele rămîn însă extrem de inegale: există centenare surprinzătoare, centenare emoţionante, centenare neverosimile; aproape niciodată centenare indiferente.

De la naşterea lui Jean-Paul Sartre au trecut o sută de ani. Gîndul provoacă o senzaţie dezagreabilă, amestecată totuşi cu o mică satisfacţie răutăcioasă. Cum, doar o sută? Păcat! Sartre nu mai aparţine de mult vremii noastre. Am impresia că peste amintirea lui au trecut, în regimul timpului interior, cel puţin două sau trei veacuri. Motivul? Sartre a întruchipat unele dintre cele mai cumplite trăsături ale intelectualului din secolul XX, trăsături ce au făcut din această categorie de oameni pătura indirect vinovată de o cantitate enormă de orori şi de crime.

Portretul pontifului de la Libération poate fi astăzi trasat cu o simplitate descuranajntă: inteligenţă strălucită, aliată cu un spirit destructiv fără egal; capacitate creatoare uriaşă, aflată însă în slujba unui singur principiu, bunăstarea personală, contra a toţi şi a toate; discurs demagogic permanent despre "implicare", "responsabilitate", "generozitate", perfect paralel cu dezangajarea intimă totală; o vanitate bolnavă, împinsă pînă la limita absurdului, un egoism monolitic, mai dur decît stînca, slujind oricărei idei, atîta timp cît ea se dovedea profitabilă. Un dispreţ adînc pentru rasa umană - acesta ar fi mesajul ultim al filozofiei şi al literaturii sale. Considerîndu-se, probabil, supraom căruia totul îi este permis, Sartre n-a văzut nimic ilogic în a-i urî pe oameni şi a ţine concomitent discursul existenţialist.

Acest intelectual strălucit a studiat şi a fost funcţionar oficial în Germania lui Hitler: nimic nu lasă să se întrevadă că viitorul filozof ar fi observat cine se afla la putere în acea ţară. Pînă la război, tăcerea lui Sartre în ceea ce priveşte fascismul e pur şi simplu asurzitoare. S-a mutat apoi - pentru bani grei şi avantaje considerabile - în ograda Kremlinului, comiţînd fără să roşească acte de care oricărui non-intelectual i-ar fi fost jenă. Cînd vîntul şi-a schimbat direcţia, a pus Uniunea Sovietică între paranteze, devenind admiratorul fervent al lui Mao Tze Tung, Kim Ir Sen şi Enver Hodja. S-a făcut de rîs în timpul "revoluţiei" studenţeşti din mai 1968, sărutînd mîna lui Cohn-Bendit. Şi a murit un deceniu şi ceva mai tîrziu, fără cel mai mic cuvînt de regret sau de îndoială, măcar în ceasul al doisprezecelea. Timp de o jumătate de secol, portretul lui Sartre s-a multiplicat în mii de exemplare, copii palide după portretul-robot al intelighenţiei de stînga din secolul al XX-lea.

în această existenţă apropiată de sordid, marele talent al scriitorului Jean-Paul Sartre marchează o circumstanţă mai degrabă agravantă. A fi complice mediocru la crimă - iată o tristă banalitate; a fi însă intelectualmente strălucit, dar şi complice conştient la crimă - iată un caz scandalos. Sartre ne demonstrează prin ricoşeu că talentul, dacă nu e însoţit de o minimă conştiinţă morală, duce la dezastru.

Din filozofia teoretică a acestui maître ŕ penser nu va rămîne mare lucru (L'Ętre et le Néant nu poate fi citit fără a căsca de trei ori pe pagină); nu ştiu dacă cineva mai deschide azi chinuitele sale romane; vor rămînea însă nuvelele şi piesele de teatru, aceste concentrate artistice de mizerie umană, pe care intelectuali cu masochismul în sînge le vor vîna în perpetuitate ca argument pentru sinucidere.

Ce păcat că Sartre a murit cu nouă ani înainte de prăbuşirea comunismului! Exista o mare cantitate de indivizi ce ar fi meritat din plin să apuce anul 1989, dar pe care soarta i-a scutit de administrarea unei ultime palme. între timp, stilul lui Sartre de a te juca cu istoria şi cu oamenii a căzut în desuetudine cu o viteză pe care nici cei mai optimişti n-ar fi sperat-o; astăzi el a ajuns vestigiu arheologic, semn al unei epoci pe care am vrea s-o uităm complet, ca şi cum n-ar fi existat niciodată.

În acest sens, "centenarul Sartre" reprezintă o sintagmă neverosimilă: nu-ţi vine să crezi că, în urmă cu doar treizeci de ani, comportamentul sartrian era încă atît de răspîndit şi părea garantat pentru încă un secol. Iată idolul stîngist transformat definitiv în Jean-Sol Partre, aşa cum l-a numit, încă din timpul vieţii, un scriitor infinit mai interesant şi mai simpatic.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara