Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Focus Mircea Mihăieş:
Triumful literaturii de Adriana Babeti

Ceea ce urmează nu este o cronică literară despre Ulysses, 732. Romanul romanului, ci o confesiune; o întâmpinare plină de entuziasm a manuscrisului devenit carte, care, în vara lui 2016, m-a scos din cea mai adâncă apatie. Dacă n-ar suna prea exaltat, aş risca să spun că m-a readus la viaţă, într-atât eram de secătuită. Suferinţa unor oameni foarte apropiaţi, grija pentru ei, oboseala, teama, deznădejdea, toate mă copleşiseră. Iar marele meu refugiu, odgonul salvator în vremuri de restrişte, cititul şi scrisul, de această dată nu mă mai puteau ajuta. Îmi dispăruse, pur şi simplu, încrederea în forţa literaturii. Dar asta se întâmpla şi pentru că se strecurase în mine, adânc şi dureros, presimţirea că lumea mea şi a prietenilor mei, întemeiată pe valorile marilor cărţi, începe să se scufunde. Că ea se stinge încet, pregătindu-se să dispară, ca o specie ciudată, tot mai stingheră în vremea marilor glaciaţiuni.

Şi totuşi, trebuie să recunosc: în ultimul an am trăit câteva momente care m-au smuls din teama că literatura şia pierdut puterea însufleţitoare. O dată, în toamna lui 2015, când am citit Solenoidul lui Mircea Cărtărescu şi când l-am ascultat mai apoi vorbind despre marii, foarte marii scriitori în Aula Universităţii de Vest din Timişoara, în faţa unui public, pur şi simplu, amuţit de emoţie. Apoi, altă dată, mi-a revenit o brumă de speranţă când i-am întâlnit în primăvara lui 2016 pe studenţii bucureşteni de la masteratul de Studii literare, cărora le-am descoperit un mic continent, Europa Centrală, în centrul căruia stătea de strajă Kafka.

Dar poate că niciodată în anii din urmă literatura nu şi-a arătat pentru mine tăria miraculoasă, de apă vie, ca în cele 10 zile de neuitat, dintre 11 şi 21 iulie 2016. Atunci am primit de la Mircea Mihăieş 1221 de pagini de manuscris (corp 12, spaţiat la 1,5 rânduri, în patru volume spiralate). Acum pot să mărturisesc: după ce am aflat că ar fi trebuit să citesc totul cap-coadă, cu creionul în mână, în doar 10 zile, am închis telefonul şi am izbucnit în plâns de disperare. Ultimul lucru de care aveam nevoie atunci era lectura unui manuscris uriaş, pe care-l ştiam din mici fragmente şi din numeroase discuţii. Nu-mi ardea nici de Joyce, nici de opera lui şi cu atât mai puţin de o carte despre Ulise. Şi totuşi, după câteva minute am spus da, apoi, a doua zi, am luat în braţe kilogramele de hârtie imprimată, m-am închis în birou şi, de bunăvoie, nesilită decât de conştiinţa datoriei prieteneşti, am început să citesc.

Dar ca să se înţeleagă mai bine ce mi s-a întâmplat, ar trebui să explic puţin ce veche bătălie se ascunde în spatele următoarelor rânduri din Tabula gratulatoria de la începutul cărţii lui Mircea Mihăieş, unde autorul le mulţumeşte celor care i-au fost alături în aventura întinsă pe durata a trei ani şi jumătate: „Pe lângă enervantele, destabilizante şi întremă- toare, în acelaşi timp, comentarii de parcurs, Adriana Babeţi a făcut şi lectura finală a acestui manuscris. Îi mai spun o dată: Amice, eşti un prieten adevărat!” Povestea enervărilor, destabilizărilor şi întremărilor despre care aminteşte MM începe în aprilie 1988, când, pe ultima pagină a revistei „Orizont”, am publicat fiecare câte un scurt eseu.

Al meu, despre Proust, se intitula Privind spre Delft, iar al lui, despre Joyce, se chema Peisaj cu Proust. Eu încercam să pacific lucrurile şi îi puneam pe cei doi scriitori să se întâlnească nu doar în realitate, ci şi prin operă. Iar Mircea, în ciuda titlului, îi despărţea definitiv, aşa cum o va face şi în Ulysses 732. De atunci şi de acolo a început aşazisa noastră vrajbă. Stăteau faţă în faţă nu doar francofilia (mea) şi anglofilia (lui), ci poate chiar două generaţii culturale şi două moduri de a înţelege literatura. Sigur că exagerez, sigur că, din nevoia de spectacol, despart prea mult apele, deoarece şi atunci, şi acum, eram de fapt îmbarcaţi amândoi pe aceeaşi corabie care înainta într-un ocean aproape îngheţat. Iar ca să supravieţuim şi să ne protejăm de zgura din jur, am convenit să ne spunem deschis tot ce credeam despre cărţile pe care le citeam, dar mai ales despre cele pe care le scriam. Măcar atât adevăr să rostim.

Şi aşa, în literaturo-centrarea noastră, am ajuns să ducem bătălia Proust-Joyce (în fond, prostească) până în pânzele albe. Pentru mine, Ulise-le lui Joyce era o experienţă limită a romanului, un monument de inteligenţă, meşteşug, ingeniozitate. Şi atât. Nu aş fi simţit nevoia să îl recitesc şi nici să mă refugiez cu el pe-o insulă pustie. Aşa cum credeam până în vara lui 2016, cu excepţia finalului rostit de Molly Bloom, cartea lui Joyce se adresa prea mult minţii unui cititor. Iar asta mi se părea, totuşi, prea puţin. Aşa că atunci când am aflat (acum aproape patru ani) că bunul meu prieten începe o carte despre Ulise, mi-am zis că pe mine, una, sirenele lui n-or să mă prindă în mreje şi mi-am văzut de treabă. Ori de câte ori aducea vorba despre cartea la care lucra, îl ascultam vizibil plictisită şi, pe măsură ce timpul trecea, tot mai iritată de modul compulsiv în care scria zilnic cel puţin trei-patru pagini, dând satisfăcut raportul: „am ajuns la pagina 305”, apoi la 507, apoi la 725, 950, 1 213. „Şi cine crezi că o să citească monstruozitatea asta, îmi venea să-i spun? Pe cine mai interesează azi povestea unui roman, când nici romanele nu se mai prea citesc?”

N-aş fi bănuit niciodată că, prin forţa împrejurărilor, aveam să ajung primul cititor al întregului manuscris, pagină de pagină, rând de rând. O pedeapsă? Un exerciţiu de penitenţă? O mare şansă? O onoare? Acum, după ce cartea a apărut, pot să spun cu mâna pe inimă că au fost toate la un loc. Am stat timp de zece zile cufundată în oceanul Ulysses, 732 ca un fetus în lichidul amniotic, la adăpost de orice venea din afară. Doar căamniosul, membrana, era densă şi rezistentă ca o pavăză, cu sutele ei de foi suprapuse. Şi aşa, într-un fel de stare de imponderabilitate, de transport total, am plutit printre peninsula, arhipelagul şi insula care alcătuiau, acum, Ţara Joyce. Pentru mine, o nouă Joyceland, pe care am descoperit-o treptat.

La început, o poveste despre cum sa născut romanul Ulise, cu tot ce a fost înaintea scrierii lui, apoi în timpul redactării şi tipăririi, dar şi cu ce s-a întâmplat după ce Ulise a apărut. Adică protoistoria, istoria şi post-istoria unei cărţi celebre, înţeleasă ca o fiinţă vie, pe care Mircea Mihăieş o urmăreşte din stadiul de embrion până când, înfruntând o istorie potrivnică, Ulysses iese la lumină în 1922, chiar de ziua lui Joyce, în 2 februarie. Dar el merge mai departe şi, ca un detectiv, o ia pe urmele romanului, ca să descopere cum acesta străbate aproape un secol, mai viu, mai provocator, mai tânăr, pe măsură ce anii trec.

La capătul acestui fascinant capitol de istorie literară, de roman al romanului, construit perfect, plin de tensiune, cu suspansuri şi desfăşurări epice, cu personaje memorabile, am aflat cum a reuşit Ulise-le lui Joyce, asemeni unui pol magnetic, să absoarbă atâta viaţă, atâta devotament prietenesc, atâta solidaritate umană. Numele şi faptele celor care l-au susţinut în toate chipurile ca să îşi ducă la bun sfârşit romanul şi ca să îl vadă tipărit sunt impresionante. De la marii Ezra Pound sau Valéry Larbaud, la binefăcătoarele doamne Harriet Shaw Weaver, Sylvia Beach sau Adrienne Monnier. Am descoperit astfel, cu încredere şi speranţă, că niciodată parcă literatura nu şi-a vădit mai mult, pe toate căile posibile, enorma forţă vitală, puterea de a iradia ca un astru.

Iar această încredere şi speranţă miau dat aripi uriaşe în zilele când am străbătut cele 18 insule ale arhipelagului Ulysses. Este cel mai întins segment al cărţii, de peste 500 de pagini. Un regal. Analiză şi interpretare, desigur, ca la cartea teoretică, şi totuşi mult mai mult. Pe urmele fiecărui paragraf aproape, fără tautologii, cu o ştiinţă a descoaserii şi reţeserii pe care o cunoşteam din alte cărţi ale sale (cele despre jurnale, despre rescriere, despre doliu sau despre Faulkner), Mircea Mihăieş s-a desfăşurat aici în voie. Iar ceea ce a rezultat, e un Ulise recitit de el cu devotament şi migală, cu ingeniozitate şi aplomb, cu graţie şi forţă deopotrivă.

Primul lucru pe care l-am făcut după câteva pagini a fost să iau romanul tradus de Mircea Ivănescu şi să-l recitesc rând de rând, ca să-mi pot da seama, de pildă, dacă scena bărbieritului din dimineaţa lui 16 iunie 1904, din turnul Martello, e bine interpretată. Numai că aşa, citind în paralel capitol după capitol, mi-ar fi trebuit nu doar câteva zile, ci câteva luni ca să îmi duc misiunea la bun sfârşit. Însă un cititor obişnuit o poate face. Şi ar fi minunat să o facă, pentru bogăţia şi frumuseţea sensurilor care o să i se dezvăluie.

Când am ajuns, în fine, la capăt, pe Insula care e ultima secvenţă a cărţii, cea mai scurtă, am rămas uşor descumpănită. După toată exaltarea, fervoarea, patetismul care mă animaseră venea ca un duş rece istoria, e drept, depănată alert, a bătăliilor purtate între ediţiile romanului. Aur curat pentru filologi, pentru împătimiţii de textologie, capitolul îmi părea totuşi prea tehnic, devitalizat oarecum. Chiar dacă apărea acolo un savant american nebun, smuls din cea mai pură realitate, John Kidd, chiar dacă povestea lui şi a editării lui Ulise făcea cât zece romane, nu era destul. Aşa a apărut atunci ideea unui final altfel, care să reaprindă tonul, să urce din nou tensiunea, spre a-i reda paginii întregul palpit.

Citiţi sfârşitul cărţii lui Mircea Mihăieş. E scurta istorie a unei librării incendiate, în care el intră, la Paris, în septembrie 1991. E librăria „Shakespeare and Company”, de pe Rue de la Bûcherie, unde în februarie 1922 a apărut Ulisele lui Joyce. Am ajuns şi eu acolo, după marele foc, pe urmele lui Mircea şi pot să depun mărturie că totul s-a întâmplat aşa cum scrie el. Am văzut cercevelele arse şi orbitele goale ale geamurilor, am simţit mirosul de hârtie arsă din mormanele de cărţi aruncate prin colţuri, am atins din greşeală funinginea de pe vestonul jerpelit al unui bărbat care, în rătăcirea lui năucă, se izbise de mine (era proprietarul, mi s-a spus mai apoi). Prin librăria devastată umblau fără rost doar câţiva oameni, într-o tăcere adâncă. Am stat preţ de o jumătate de oră printre rafturi răsturnate şi cărţi dea valma, cu strania senzaţie că sunt întrun vis, în timp ce dintr-un casetofon pus pe scaun, chiar lângă uşă, ne inunda Boccherini. Am simţit brusc că îmi explodează plexul de o emoţie nemaitrăită. Incredibil amestec de tristeţe pentru un sfârşit în cenuşă şi de arzătoare bucurie, ca şi cum totul ar fi putut începe din nou. Am ţâşnit spre ieşire şi, înainte de a trece pragul, am ridicat dintr-un teanc de cartoline risipite pe jos una singură. Am păstrat-o cu grijă până acum, când o dăruiesc celui care a scris Ulysses, 732 şi tuturor cititorilor săi. Iat-o.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara