Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
U.E. şi România de Toma Roman

Cazul cetăţeanului român de etnie romă care a ucis şi jefuit în Italia a provocat, în mediile locale şi internaţionale, dezbateri extrem de încinse. Dincolo de faptul în sine (agresiunea unui emigrant faţă de un membru al colectivităţii-gazdă), controversele pe care le-a iniţiat se axează pe două direcţii semnificative pentru toată dinamica socio-economică presupusă de formarea şi dezvoltarea Uniunii Europene. Una se centrează pe impactul diferenţelor de civilizaţie dintre diversele comunităţi naţionale asupra melting-pot-ului iniţiat de structurile organizaţiei. Cealaltă vizează efectele ciocnirii culturilor atât asupra cunoaşterii reciproce între indivizi şi colectivităţi, puşi (puse) dintr-odată în contact direct, cât şi asupra comportamentelor de conformitate pe care ele le generează. Prima direcţie caută să surprindă în ce măsură asumarea acquis-ului comunitar poate impune, în timp, o oarecare nivelare a calităţii vieţii la dimensiune continentală. Cea de a doua vrea să descifreze până unde se poate merge la alinierea sau, eventual, uniformizarea ierarhiilor axiologice regionale şi locale, fără a se ajunge la dizolvarea identităţii culturale a comunităţilor etnice implicate. Uniunea Europeană nu se vrea, cel puţin deocamdată, un stat federal de tipul celui american în care diferenţele între componente sunt, cel mult, de ordin legislativ, libertatea individului nefiind afectată de apartenenţa lui la o etnie, cultură sau religie diferite de cea a majorităţii. S.U.A. nu au în spate o istorie a diferenţelor (colective sau individuale) precum bătrânul continent, iar evoluţia lor comună le-a conferit trăsături ce justifică concluzia (sugerată de François Furet în Trecutul unei iluzii) că sunt - ca urmare a egalităţii acceptate consensual între indivizi - naţiunea sau poporul burghez prin excelenţă. în Europa, dezvoltarea asincronică a structurilor statale şi, implicit, a comunităţilor naţionale, formate în epoci diferite, a generat configurarea unor orizonturi simbolice profund delimitate şi dificil armonizabile. Iar experimentele politice bazate pe ideologii conflictuale au marcat şi mai mult diferenţele de civilizaţie şi cultură dintre Occident şi Orient, dintre Vest şi Est, chiar dacă în ambele zone ale continentului s-au încercat formule de omogenizare internaţionaliste, economice şi politice. în U.E., comunităţile naţionale sunt (şi vor fi) "obligate" să-şi menţină încă multă vreme diferenţele identitare marcate istoric.
Discrepanţele în planul civilizaţiei sunt, desigur, profunde, dar şi cel mai uşor de atenuat. Este adevărat că pentru Estul continentului, afectat de sincopa comunistă, reducerea lor presupune o sumă de sacrificii sociale pe care Occidentul le-a evitat. Tranziţia de la socialism la capitalism (de la etatismul economic la economia de piaţă) a generat o serie de situaţii pe care Vestul le-a prevenit printr-o evoluţie treptată ce a impus, aproape de la sine, o uniformizare a comportamentelor economice, legile pieţei libere fiind peste tot aceleaşi. în "epoca naţiunilor" ele au fost sursa conflictelor militare majore cu vize "imperialiste". Democraţia fundamentată pe regulile pieţei libere are însă capacităţi de autoreglare ce au impus apropierea, treptat, renunţarea la conflictele pentru "sfere de influenţă" exclusive în favoarea armonizării economice supranaţionale. A contat desigur şi presiunea exercitată de categoriile sociale structurate în interiorul comunităţilor, susceptibile de a fi atrase de mişcări politice extremist-etatiste, de tip fascist sau comunist. Diversele "pieţe comune" (ale cărbunelui, oţelului etc.) realizate de Occident au dus la uniformizarea, lentă dar fermă, a nivelului de trai şi, implicit, a comportamentelor economice din perspectiva consumismului. Statul naţional şi-a putut permite, într-un astfel de context, să delege o parte din atribuţiile sale unor organisme ce impuneau reglementări comune obligatorii. Evoluţie ce nu s-a produs în Est, unde uniformizarea politică şi generalizarea economiei de comandă ascundea, sub masca internaţionalismului, hegemonismul (recte, imperialismul) puterii comuniste dominante, Uniunea Sovietică. Modelul economic etatist a impus violenţa de stat pentru ştergerea diferenţelor între categoriile ("clasele") sociale existente şi pentru restrângerea absolută a libertăţilor individuale ce, în plan economic, sunt sursă de ierarhie, de diferenţiere. Cetăţeanul-asistat a devenit "obiectul" unei economii a penuriei din ce în ce mai greu de justificat propagandistic. Relaxarea hegemonis­mului sovietic în perioada post-stalinistă nu a însemnat şi democratizarea politică ori economică a structurilor statale din sistem, ci a naţionalizat totalitarismul, bazat în tot Estul pe aplicarea nuanţată a aceleiaşi scheme. Uniformizarea în sărăcie a devenit mai puţin vizibilă, dar s-a menţinut, lipsa de performanţă economică dobândind acum o justificare propagandistică în plus: "amestecul străin", generator al unei xenofobii de stat, cu consecinţe vizibile pentru forma mentis a membrilor fiecărei comunităţi naţionale. Căderea comunismului şi tranziţia la economia de piaţă au pus cetăţeanul-asistat în faţa unor opţiuni dificile, cu grave consecinţe psihologice: adaptarea rapidă la concurenţă, redescoperirea spiritului întreprinzător, acumularea cu orice preţ a capitolului investiţional. Cursa declanşată astfel a fost pierdută de cei mai mulţi, complexului faţă de bunăstarea occidentalului adăugându-i-se cel faţă de concetăţenii capabili de reuşită economică prin orice mijloace. Oligarhiile din statele Estului s-au format în primul rând din potentaţii fostelor regimuri (oameni din "aparat" şi din serviciile secrete), care au utilizat instituţiile publice ca instrumente selective pentru acapararea, preferenţială şi coruptă, a patrimoniului economic etatizat. Renunţarea brutală la "întreprinderile socialiste", sub presiunea economiei occidentale, a disponibilizat o imensă cantitate de forţă de muncă ieftină care, din lipsa cererii pe piaţa internă, s-a orientat spre pieţele muncii occidentale, acceptând orice condiţii salariale. U.E. a realizat târziu necesitatea reglementării acestei abundenţe de oferte ce dinamizau producţia proprie asigurând creşterea economică, dar ridicau o multitudine de probleme de protecţie socială, asigurarea muncii, satisfacerea necesităţilor de loisir etc. Spaima de "instalatorul polonez" sau de "căpşunarul român" s-a dovedit nejustificată în condiţiile în care economiile occidentale câştigau, dar a generat şi o serie de frustrări pentru că, inevitabil, în timp, noii cetăţeni europeni de rangul doi solicită aceleaşi drepturi ca şi gazdele lor. Discriminarea şi diferenţierea economică este cauza unor viitoare conflicte sociale din comunităţile care s-au deschis emigraţiei. Mai înţelept ar fi fost, probabil, dacă U.E., după impunerea reglementărilor comunitare uniformizante pentru noile state membre (mai ales cele anticorupţie), ar fi încercat un transfer de activităţi economice (nu doar de capitaluri) în teritoriile acestora, pentru fixarea forţei de muncă disponibilizate, asigurându-i condiţii similare cu cele din Vest.
Discriminarea economică a potenţat - şi potenţează - confruntarea culturală interetnică. Comunismul a aplatizat şi deformat ierarhia valorilor proprii naţiunilor pe care le-a dominat. Comunismul naţional a adăugat grilei ideologice o deformare şovină lecturii valorilor, izolarea naţională permiţând susţinerea unor absurdităţi de genul priorităţii etnice absolute în anume producţii simbolice. "Omul nou", vizat de proiectul ideologic comunist era, prin definiţie, un consumator de produse culturale mediocre, lipsit de orice posibilităţi de distanţare critică de ele. De-culturalizarea practicată de regimurile comuniste explică în mare măsură extrem de rapida deschidere a comunităţilor estice spre consumul produselor culturale de serie ale Occidentului, spre asimilarea modelelor facile, narcotizante, marginale. Concomitent, forma mentis etnocentristă, indusă de propaganda diverselor partide comuniste la putere, a făcut ca până şi această asimilare să devină deformatoare, obţinându-se mutanţi culturali animaţi de complexe contradictorii, de superioritate şi inferioritate, în raport cu universurile simbolice străine cu care intră în contact. Faţă de o asemenea "întâlnire", U.E. a procedat de asemenea superficial, promovând standarde educaţionale modelatoare şi grile axiologice nediferenţiate, frustrante din perspectiva personalităţii de bază specifice fiecărei comunităţi. Membrii acestora din diaspora au resimţit - în mod paradoxal, dar justificat - această impunere ca o tratare segregaţionistă, ca o marginalizare. Dublată de discriminarea economică, uniformizarea culturală prin subproduse simbolice generează efecte perverse în relaţiile inter-etnice din comunităţile Uniunii. Majoritarii îi percep pe migranţi drept "corpuri străine" în colectivităţile lor unitare, iar aceştia se simt dispreţuiţi şi dominaţi de comunităţi ce doar îi folosesc. Consiliul U.E. ar fi trebuit să caute soluţii de integrare armonioasă acceptate de ambele părţi ale ecuaţiei.
Efectele cazului Mailat, criminalul rom de cetăţenie română din Italia se explică în mare prin aceste situaţii. Reacţia dură a politicienilor (şi cetăţenilor) italieni faţă de românii aflaţi la muncă în peninsulă nu se datorează însă numai lor. Confuzia între minoritatea romă şi români se bazează, în principal, prin imaginea negativă pe care statul român o are în Occident. Un stat incapabil să îşi aplice coerent şi egalitar propriile legi, un stat al corupţiei generalizate, în care nu sunt găsiţi niciodată marii corupţi, un stat al deturnării oficiale de fonduri, în care până şi înalţii demnitari sunt sensibili la "atenţiile" de orice fel, nu poate "exporta" decât cetăţeni după chipul şi asemănarea lui. Occidentul îşi aminteşte şi acum cu dezgust "mineriadele" provocate de "emanaţii" comunişti ai răscoalei din 1989 şi nu uită violenţele interetnice justificate naţionalist pentru întărirea unei puteri corupte şi interesate. Occidentul nu crede că România s-a vindecat de cultura xenofobă şi etnocentristă pe care comunismul a inoculat-o ani la rând cetăţenilor ei. Nu are rost să repetăm că vinovată de această imagine este clasa politică în funcţiune, clasă ce s-a schimbat prea puţin după prăbuşirea totalitarismului. Pe fondul celor două axe de diferenţiere faţă de Occident, ale civilizaţiei şi culturii, România chiar se prezintă drept o comunitate neintegrabilă. Deşi, în realitate, la nivelul omului de rând nu este aşa. S-ar putea argumenta că lenea, hoţia, corupţia, invidia şi ura faţă de străin sunt trăsături ale personalităţii de bază române, după cum au observat Dimitrie Drăghicescu sau Ştefan Zeletin. Dar românul de rând munceşte corect şi cinstit în afară şi ar munci corect şi cinstit şi la el acasă dacă legile ar fi respectate şi aplicate neselectiv, dacă ce s-ar face azi nu s-ar desface mâine, dacă violenţa şi abuzul ar fi coerent şi ferm amendate. Romul tâlhar şi prezumptiv asasin ce a provocat ridicarea unei ţări întregi împotriva românilor poate că nu ar fi comis actul său criminal dacă în România n-ar fi fost uşor iertat de o condamnare penală, dacă în România ar fi înţeles - totuşi - să câştige decent printr-o muncă anume. Toţi aceşti "dacă" vor continua să afecteze, cu actuala clasă politică, pe toţi cetăţenii ţării, indiferent de etnie.
U.E. va realiza, probabil, că integrarea este o chestiune de timp şi de politici diferenţiate faţă de comunităţile naţionale ce o alcătuiesc, indiferent de "starea" lor. Dar aceleaşi probleme vor trebui să le rezolve şi comunităţile în cauză. Pentru că, orice "uniune" este o relaţie la care trebuie să consimtă toate părţile în mod liber şi conştient.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara