Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Uşchit de Rodica Zafiu


În răspunsurile la un chestionar pe care îl propusesem acum câţiva ani unor studenţi, cu scopul de a verifica circulaţia actuală a unor cuvinte argotice, termenul uşchit apărea ca prezent mai ales în fondul pasiv al vocabularului (cu cele mai multe opţiuni pentru categoria "îl cunosc, dar nu-l folosesc). Acest statut era confirmat indirect şi de diversitatea extremă a răspunsurilor la cerinţa de a i se indica sensul. Tinerii au explicat că uşchit înseamnă: "fugit", "plecat în grabă", "plecat pe furiş", "gonit" ("alungat"), "furat", "nebun" ("nebunatic", "trăsnit", "ţăcănit", "ţicnit", "zbanghiu", "zăpăcit", "zmucit", "aiurit" etc.), "şmecher", "drăguţ", "urât", "slab, urâţel", "interesant", "ciudat" ("un pic ciudat", "neobişnuit"), "gătit, înţolit", "amărât". Multitudinea de interpretări, derutantă şi descurajantă la prima vedere, conţinând chiar evaluative de sens contrar ("drăguţ" şi "urât"), corespunde unei polisemii reale a termenului argotic şi (dacă excludem câteva răspunsuri izolate şi deviante) nu e lipsită de logică.

Uşchit e în primul rând participiul verbului argotic a uşchi, care, în două construcţii echivalente (a se uşchi şi a o uşchi), are sensul "a fugi, a pleca repede". Construcţia cu reflexiv ("Uşcheşte-te!") era deja atestată în glosarul de argou al lui V. Cota, din 1936, şi a rămas în uz până azi: "Dacă deranjez mă uşchesc" (S. Tănase, Corpuri de iluminat, 1990, p. 69); "m-am uşchit de pe forumul ăsta" (rdi-board.com) etc. La fel de frecventă este construcţia cu pronumele expletiv o: "Aşa că am uşchit-o, m-am topit la pauză" (S. Cosmin, Aştept provincia, 1987, p. 83); "şi-a făcut repejor bagajele şi a uşchit-o peste Ocean" (starmania.ro). În Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (1967), construcţia apărea cu verbul în varianta fonetică a uschi ("Cum a văzut secerea bârligată că se dă la el, a uschit-o!") şi cu explicaţia "a se face nevăzut, a dispărea, a o şterge, a chiuli". De la sensul "a fugi", se poate trece destul de uşor la "a face să dispară"; acest înţeles se actualizează mai ales în legătură cu obiectele, verbul a uşchi devenind sinonim cu "a fura": "Finul lui Durbacă a uşchit o mansardă" (impact-est.ro); "cine mi-a uşchit iconiţele?" (sinapse.ro, 14.02.2007); "moşia uşchită de la Academia Română", realitatea.net). Mai rar, întâlnim varianta semantică "a alunga" (pentru persoane): "Ultima oară am mers cu bicicleta acum doi ani, în parc, până când m-a prins un poliţist şi m-a uşchit: ŤBăi, alo, valea! Nu vezi că sunt copii mici în parc? Poate îi loveşti!ť" (Gândul, 1.08.2008, declaraţie a primarului).

Ca orice verb argotic, a uşchi intră şi în alte construcţii, cu sensuri înrudite. Un înţeles mai vechi, azi dispărut, "a rupe, a sfâşia" (Al. Graur, 1936), poate explica sensul participiului adjectival din contexte de tipul "boarfă uşchită" (la P. Ciureanu, Note de argot, 1935). De aici, poate, sensul "slab, firav", al participiului în contextul "Ucenicul, golaş şi uşchit, numai într-o cămaşă" (E. Barbu, Groapa, 1974: 251, cf. Traian Tandin, Limbajul infractorilor, 1993). Probabil că unele dintre aceste extinderi semantice se bazează pe simbolismul fonetic şi pe uşurinţa dezvoltării sensurilor contextuale: tot la P. Ciureanu, în 1935, verbul apărea si cu sensul "a bate", "a da (o lovitură)": "Când ţi-oi uşchi una între felinare..."

Sensul curent al adjectivului uşchit (atestat încă din anii '30) este, însă, "aiurit, zăpăcit; extravagant" (DEX): "O prietenă de-a ei, la fel de uşchită, boită, cu un miliard de codiţe-n păr" (S. Tănase, op. cit., p. 128); "A venit cu o maşină uşchită" (Evenimentul, 25.08.2008), "o idee mai originală şi uşchită de cadou" (douamaini.ro). E posibil ca evoluţia semantică să urmeze în acest caz modelul metaforic al "devierii": cel ieşit din norme, din normalitate, e dus, plecat, deraiat... Abaterea de la norma comună este sursa unor evaluări atât negative, cât şi pozitive: după cum este percepută ca nebunie, anomalie - sau ca originalitate, ieşire din comun; se explică astfel de ce adjectivul primeşte explicaţii de semn contrar.

E interesantă şi etimologia verbului a uşchi. În DEX, verbul apare cu menţiunea "eti­mologie necunoscută". În Dicţionarul eti­mo­logic al lui Al. Ciorănescu şi în Dicţionarul limbii române (DLR), tomul XII, partea a 2-a, Litera U (2002), se indică originea, stabilită de mult: din ţigănescul u�t- (u�taw) "a se ridica". De la "a se ridica (pentru a pleca)" la "a pleca, a fugi" nu e decât un pas, diferenţa fiind anulată metonimic şi contextual. E posibil ca şi sensul "a fura" să provină nu dintr-o evoluţie semantică pe teren românesc, ci direct din ţigăneşte (dată fiind legătura dintre "a ridica" şi "a fura"). Oricum, ar trebui ca această etimologie să fie corelată şi cu explicarea interjecţiei sau a onomatopeii huşti sau uşti ("cuvânt care sugerează mişcarea făcută de cineva sau de ceva care iese sau dispare repede, se strecoară repede undeva"; "strigăt cu care se alungă păsările de curte", DEX). Prea adesea, interjecţiile sunt explicate în dicţionarele noastre ca formaţii spontane. Or, în acest caz, e destul de evidentă legătura de formă şi de sens cu imperativul ţigănesc u�ti ("ridică-te!"), din care probabil că provine interjecţia românească. Unul dintre citatele din DLR conţine chiar forma uşchi, într-un context ideal atât pentru o interjecţie de alungare, cât şi pentru un imperativ: "Hai, uşchi de lângă fereastră!" (Horia Lovinescu). Din punct de vedere fonetic, oscilaţia -şti /-şchi nu prezintă dificultăţi (o regăsim şi în variantele puşti/puşchi); în DLR, verbul a uşchi apare cu variante ca a uşti, huschi, huşti etc. Aşadar, a uşchi (sau a uşti, a huşti etc.) e un verb împrumutat din ţigăneşte, a cărui formă de imperativ (identică în romaně şi în română) - uşchi, uşti, huşti etc. - are uz interjecţional (şi alte imperative tind să devină interjecţii, cazul cel mai caracteristic fiind uite - din a uita). Interjecţia are şi varianta fonetică uşchea: "Uşchea, zice. Fetele sânt speriate şi se retrag val-vîrtej" (Zig-zag, 32, 1992). Din a (se) uşchi s-a format, firesc, uşcheală ("plecare, fugă"); substantivul nume de acţiune e folosit mai ales exclamativ, cu valoare de interjecţie, echivalent deci cu uşchi!, în formele uşcheală! sau uşcheala! ("pleacă, fugi!"): "Tu eşti tânără, şi soarele e sus pe cer. Hai, uşcheala" (Răzvan Petrescu, Grădina de vară, 1989, p. 148).