Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Uşi deschise de S. Damian


(J.-P. Sartre, un drum cu serpentine)







Care e rostul cafenelei literare? Un observator al scenei culturale din Paris, din cei dintâi ani după ultimul război mondial, a dat un răspuns neaşteptat. Cafeneaua ar fi locul unde se mănâncă, se bea, se primeşte în vizită, se scriu cărţi. Cum s-a ajuns la această diversificare a funcţiilor? În afară de patul de dormit, restul locuinţei s-a mutat parcă în spaţiul dintre mesele de marmură, expus ca într-o vitrină. Se schimbase ceva în felul de trai în vremea ocupaţiei naziste, epocă de privaţiuni materiale, de supraveghere, de tensiuni. Din lipsa mijloacelor de subsistenţă nu s-a mai cultivat obiceiul de a invita acasă pe cineva, prieten, coleg sau vecin. Odată cu încetarea alarmei şi a restricţiilor, oamenii au ieşit la lumină.

Plutea în aer un vânt de primenire, era căutat un focar de mobilizare a energiilor. Strada, cu agitaţia şi neprevăzutul ei, a pătruns adânc în bistrouri, dar şi în micile refugii unde literaţii îşi sorbeau cafelele. În Paris animaţia s-a concentrat acum într-un perimetru, triunghiul magic de la Saint-Germain-des-Prés, între Flore, Deux Magots şi braseria Lipp. Dintr-un lăcaş al vorbelor spuse în şoaptă, rezervat unei elite a spiritului, unde se discutau treburile de breaslă, despre facerea operelor şi despre ecoul lor în ziare şi reviste, cafeneaua deschisese larg porţile şi prin ele intrase plebea care voia să ştie şi să se implice cât mai repede.

Era începutul unui proces care se va înteţi şi se va încheia printr-o explozie. Atunci impulsul invers de a transporta cafeneaua în stradă (după ce strada se încumetase să invadeze locurile de repliere a oamenilor cărţii), acest impuls va paraliza treptat circulaţia, va disturba programul instituţiilor, studenţii vor ocupa pieţile, muncitorii vor îndemna la greva generală. Mişcarea din anul 1968 a fost epilogul unei dislocări a societăţii care a pornit şi prin îmbulzirea populaţiei prin uşile deschise ale cafenelei din primele luni de pace. S-au ridicat perdelele grele, care împiedicau contactul cu exteriorul şi s-a înlăturat bariera dintre profesioniştii cuvântului şi public. Vechile bivuacuri ale liniştii şi ale discursurilor abia murmurate erau asaltate de noul auditoriu. Lucrurile nu trebuie luate în absolut, dar fenomenul s-a petrecut în linii mari în acest fel.

Se venea acum la cafenea şi pentru cântecele lui Juliette Greco sau pentru muzica de jazz. Atracţia principală a fost însă prezenţa capilor existenţialismului, curentul filosofic la modă. Peste tot, şi în afara localurilor, în paginile gazetelor, în biblioteci, pe băncile de pe bulevard se dezbăteau aprins teme la ordinea zilei: libertate, opţiune, angajare în definiţia cărturarului. Numele lui Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Albert Camus fluturau pe toate buzele. Idolul momentului era un bărbat scund, urât, cu mersul poticnit, bâjbâind printre scaune, fiind ameninţat de orbire. Se zvonea că Sartre poate fi zărit de dimineaţă până seara la cafeneaua Flore. Comesenii îl urmăreau cu privirea, dar şi de pe trotuar i se ghicea prin ferestre silueta arhicunoscută. Buzunarele canadienei îi erau înţesate de volume şi de reviste, sub braţ ţinea o ediţie recentă din Balzac, cumpărată de la librăria din colţ. Se instala pe un taburet reţinut pentru el, comanda într-un scurt interval câteva păhărele de coniac, îşi plimba ochii umezi în jur, îl atrăgeau femeile frumoase şi elegante. Şi ele îl vânau însă, erau fermecate de chipul lui dizgraţios de maimuţă, cucerite de retorica inteligentă care dezlega enigmele universului şi ale istoriei imediate. Mai târziu un prozator argentinian Ernesto Sabato, va susţine că urâţenia feţei pe care Sartre şi-o descoperea în oglindă a fost motorul existenţialismului.

Neîndoios, cafeneaua, ca intersecţie de destine literare, beneficia de o bogată tradiţie, consemnată în jurnale, în memorii, în biografii mai mult sau mai puţin romanţate. Evoc sumar unele episoade fără a intra în detalii. Pomenesc astfel în treacăt, restrângându-mă la Paris, năvala conquistadorilor literari americani după întâiul război mondial. În cartierul Montparnasse, la Coupole, Rotonde, Select îşi găsiseră sediul Hemingway, Ezra Pound, Scott Fitzgerald, John Dos Passos, antrenaţi în dispute de idei înfierbântate, în întreceri sportive de amatori, examene de virilitate, în beţii fără sfârşit. În răgazul interbelic, la Viena şi la Berlin, artişti şi scriitori de seamă puteau fi găsiţi în aceleaşi puncte fixe (Stammtisch), preocupaţi din ce în ce mai mult de agravarea unei primejdii, isteria fascistă. Excelente portrete de romancieri, poeţi, pictori, clienţi permanenţi în aceste localuri, pot fi desprinse din amintirile lui Elias Canetti, al doilea volum (1930-1940), filele despre Robert Musil, Hermann Broch sau Franz Werfel.

M-am oprit aici, nu arbitrar, la ţâşnirea lui Sartre şi a discipolilor săi deoarece ea marchează o perioadă în care curiozitatea în faţa mânuitorilor condeiului crescuse enorm, câştigase o nouă calitate. Literatura părăsise încetul cu încetul o colivie, se strecurase în mulţime, contaminată de gustul ei, avidă să satisfacă o aşteptare colectivă. Mai recurg la două motive pentru a explica interesul pe care îl acord acestui moment. Vorbind despre fascinaţia cafenelei şi despre zborul de cometă al lui Sartre împlinesc o promisiune anunţată din startul unui eseu al meu consacrat unor icari prăbuşiţi. Am făcut o mărturisire, relatând cum mă scufundasem în ţară în lectura presei cotidiene, ca un soi de terapeutică, spre a stinge o spaimă. Mă temeam că aş putea fi surprins de evenimente, de răsuciri social-politice, prevestitoare aproape întotdeauna ale răului.

Demarând analiza, făgăduisem totodată să completez paralela trasată. De o parte era versantul examinat, cel al lui Cioran şi Eliade, care au derapat într-o fază sub influenţa ideilor de extremă dreaptă, ostile democraţiei şi toleranţei. Pe de altă parte, pe versantul celălalt, abia schiţat se contura itinerarul lui Sartre şi Aragon, deturnat sub presiunea unei doctrine de extremă stângă, un dogmatism milităros şi sufocant. Exempele s-ar fi putut lesne înmulţi, cum am avertizat. Îmi propun aşadar să stărui de astă dată asupra secţiunii din tablou care a fost doar menţionată lapidar înainte. Repet că şi la dreapta şi la stânga pildele pe care le-am scos în relief au fost în realitate atipice, în sensul că inşii respectivi nu fuseseră constrânşi de un sistem totalitar să apuce pe unul din drumuri, actul de decizie se exercitase liber, fusese rezultatul unei deliberări individuale. Importantă era şi precizarea că protagoniştii nu erau muritori de rând, ei dispuneau de aptitudini deosebite, erau creatori de frumos şi au contribuit la sporirea tezaurului de gândire şi de exprimare umană. Această valenţă, dar al zeilor, le garanta în evaluarea postumă un tratament privilegiat. Reiau prin urmare dilema relaţiei dintre estetică şi ideologie ca să arăt cum s-a soldat coliziunea în cazurile determinate de ataşamentul faţă de conceptele de stânga.

Deşi n-a participat foarte activ la rezistenţa antihitleristă, ascensiunea lui Sartre după eliberare a fost înconjurată de un nimb al curajului şi al hotărârii. În galeria de monştri sacri cu care Franţa a fost răsplătită în a doua jumătate a veacului XX (Malraux, Camus, Aragon, Eluard şi poate nu mai prejos Mauriac, Montherlant, René Char, Céline şi alţii) Sartre a excelat în mai multe domenii: filosofie, literatură, critică de artă, gazetărie. Senzaţional în personalitatea sa se dovedea demersul de a îndeplini o misiune de intelectual total, de conştiinţă a naţiunii. Ceea ce zicea el avea o greutate mai mare decât rezoluţia unui minister, în înrâurire rivaliza cu un guvern, cu preşedinţi de stat, putea întoarce în bine o situaţie împotmolită şi salva de la persecuţii confraţi sau alte victime nevinovate. Puţini profesionişti ai scrisului au mai deţinut atâta autoritate, constituindu-se în instanţe morale. Îi includ în această suită extrem de scurtă de candidaţi pentru titlul de călăuze ale veacului pe Malraux, pe Böll sau pe Soljeniţîn. La fiecare, pe un făgaş diferit, frapează şi unele neajunsuri, accente greşite, lapsusuri.

Bunăoară, Sartre, cu o inteligenţă ieşită din comun, cu o vocaţie de a formula pentru prima oară şi pregnant un gând dinamitard, cu o vehemenţă retorică a intervenţiilor, s-a abandonat tocmai el unui calcul eronat. Pledând pentru justiţie socială, pentru apărarea celor slabi şi năpăstuiţi, el n-a observat că a căzut nu rareori într-o capcană. În ciuda gravelor încălcări ale principiilor de cugetare slobodă, de indulgenţă faţă de alte păreri, de respectare a drepturilor omului – abateri prin care Rusia şi lagărul socialist formau un obstacol în calea păcii şi a progresului – scriitorul francez a continuat în anumite clipe de răscruce să aprobe brutalitatea şi inechitatea taberei din stânga, să închidă ochii în faţa ororilor. În viziunea lui devenită mecanicistă acuza America şi Europa de Vest că sunt înţepenite în conservatorism. El se delimita orgolios şi irecuperabil, nevoind să se compromită ca aliat al reacţiunii. Expertiza lui sinceră era pe alocuri profund falsă şi ea l-a împins pe o linie moartă.

De fapt mersul lui era în zig zag, ba dezvăluia lucid cu temeritate măsurile represive ale dictaturii sovietice, ba accepta docil nedreptatea, ascunderea adevărului, trădând menirea pe care şi-o fixase. Se afla la Moscova în ultimul an de clandestinitate al lui Soljeniţîn, când acesta fugărit, spionat, încercuit se străduia să expedieze în străinătate un manuscris incendiar, Arhipelagul Gulag. Cu toate că avea nevoie urgentă de un sprijin, prozatorul rus l-a ocolit pe oaspetele de vază, în care a pierdut încrederea, căci se lăsase curtat de Kremlin, cu care se purta prea conciliant. Câteva luni după aceea a fost sechestrat de poliţia secretă, suit cu forţa într-un avion, ca un delincvent ordinar şi izgonit dincolo de hotarele imperiului rus. Amfitrionul la care s-a adăpostit în primele zile ale exilului a fost Heinrich Böll. Chiar dacă nu împărtăşea mereu aceleaşi opinii, pe romancierul german îl preţuia pentru independenţa spiritului, pentru îndrăzneala de a înfrunta tirania şi pentru consecvenţă în protejarea celor supuşi unei carantine.

Dar la eşecul şi impasul politic al lui Sartre voi reveni ulterior când voi releva şi valoarea sa excepţională ca deschizător de poteci neumblate pe aria literaturii.

De la cele dintâi apariţii ale sale în public, Sartre nu lăsa pe nimeni indiferent. Incita parcă la o ripostă, provoca scandalul. Era invidiat pentru audienţa la public, pentru succesul rapid şi statornic. S-a pus la cale de îndată sabotarea lui, a fost împroşcat cu clevetiri şi calomnii dintre cele mai joase. Un scriitor afiliat cercurilor de dreapta (Alfred Fabre-Luce) îşi aduce aminte că i-a zărit pe Sartre şi pe Simone de Beauvoir vârâţi într-o cuşcă în cafeneaua Flore, prezentaţi vizitatorilor ca într-o grădină zoologică, o expoziţie perpetuă. Între lavabo şi cabina de telefon se distribuiau articole prevăzute să fie a doua zi tipărite, se confecţionau manuscrise, se semnau petiţii de protest. Era izbitoare neglijenţa vestimentară, uniforma lor de salahori ai muncii cu peniţa. De Sartre se agăţa ochiul trecătorului căci el era centrul reprezentaţiei. Cartierul Saint-Germain-des-Prés era socotit „catedrala” lui, iar tovarăşa de viaţă era numită „La Grande Sartreuse”. Admiratorii adunaţi în ceată stăteau înghesuiţi ca grămezi de sardele. Nu era omis tupeul de seducător al filosofului, ahtiat să fie împresurat de trupuri graţioase, râvnite şi de alţii.

Mai grobiene erau ripostele întocmite de scribii racolaţi de partidul comunist francez. Când scriitorul nu se ralia la campanii de denigrare iniţiate de aparatul de propagandă (momente în care s-a separat de politica partidului) era prompt pedepsit, ţintă a bârfelor, aliment pentru pofta de maculare a târgului. Abia înălţat de curând la rangul de somitate în filosofie, el s-a trezit exclus fără nici o ezitare de la onoruri, pentru că s-a declarat în dezacord cu direcţia ideologică oficială. În combaterea lui se foloseau clişee de descalificare din jargonul luptei de clasă. Sartre era desemnat „discipolul nazist al lui Heidegger”, i se atribuiau păreri simpliste şi puerile pe care nu le emisese vreodată. În perioada discreditării memoriei lui Nizan, un prieten din tinereţe al scriitorului, învinuit de dezertare, şeful secţiei de agitaţie din Comitetul Central era Roger Garaudy, un pretins erudit, care mai târziu va trece de la comunismul ultraortodox la fanatismul islamic. A ajuns să fie condamnat la tribunal pentru afirmaţii rasiste în conflict cu legea. Pe o pagină întreagă a unui ziar de mare tiraj el a demascat atunci cu delicii de pamfletar pe un „fals profet”, un stâlp al diversiunii. Ţinta era Jean-Paul Sartre. Un locotenent al lui Garaudy, Jean Kanapa se va aproviziona şi el din depozitul unor caracterizări zoologice. La urma urmei, va scrie el, Sartre e pur şi simplu un mic animal de pradă deja demodat, irascibil dar inofensiv, gălăgios şi continuu ratat.

În iureşul de defăimare s-a profilat şi un veteran al persiflărilor, prozatorul rus Ilya Ehrenburg, o conştiinţă sfâşiată. Fusese un admirator al artei decadente, s-a şlefuit pe malurile Senei, a compus după aceea memorii palpitante în care a înfrumuseţat însă propriul dans pe sârmă deasupra prăpastiei, între literatură şi falsificarea ei. Ehrenburg nu s-a sfiit să-şi mânjească mâinile, executând indicaţiile date de Moscova. Pe Sartre îl cunoştea bine, îl linguşise ca să-i menţină amiciţia, apoi şantajat probabil de emisarii lui Stalin îl va târâ în noroi fără scrupule. Fiindcă a compus piesa de teatru Les mains sales (Mâini murdare), o radiografie a viciilor celor care slujesc o credinţă oarbă, Sartre trebuia discreditat. Ehrenburg îi deplângea pe spectatorii naivi momiţi la un spectacol oribil. El îi îndemna să nu urmeze un anunţ publicitar prin care erau invitaţi să contemple un acrobat de circ într-o cafenea din Saint-Germain-des-Prés. Comercianţi din Chicago, fermieri din Mississippi vor constata că fuseseră înşelaţi cu promisiuni deşarte.

În câteva împrejurări de încordare internaţională (reprimarea răscoalei din Budapesta în 1956, intrarea trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia), Sartre s-a dezis de aceste acţiuni şi a criticat politica Moscovei. Alteori, chiar de multe ori, n-a catadicsit să se pronunţe făţiş împotriva terorii şi a opresiunii, cu toate că verdictul lui de distanţare era aşteptat cu nerăbdare. Până la bătrâneţe s-a lăudat cu predilecţia pe care o arăta anarhiei şi extremismului, chiar dacă ele presupuneau utilizarea violenţei, curgerea de sânge.

Când au izbucnit la Paris în 1968 demonstraţiile în pieţe şi parcuri, filosoful n-a putut vegeta în casă, a ieşit şchiopătând, târând picioarele după el, tatonând fiecare pas deoarece vederea nu-i mai funcţiona. În mână avea o proclamaţie, un apel la revoltă şi nesupunere, cerea răsturnarea ordinei de stat. Depăşiţi de circumstanţe, poliţiştii s-au adresat preşedintelui ţării, generalul de Gaulle, cel care era vizat direct în vituperările din foile volante. Ei erau descumpăniţi, căci chemarea la violenţă era transmisă de un moşneag care tremura fără putere, dar se încăpăţâna să aţâţe pe cei cu bastoane, tânjind parcă să fie azvârlit în carceră. Păstrând un calm suveran, de Gaulle i-a potolit pe paznici rostind formula care va deveni faimoasă: „un Voltaire nu poate fi arestat!”. Era inclus, desigur, un aspect de tragedie în degringolada minţii excepţionale, hărăzită să facă minuni şi totuşi neputincioasă să spargă schemele unui dogmatism. A uimit pe toată lumea gafa cu care s-a mândrit scriitorul francez că l-a vizitat în celulă pe Andreas Baader, căpetenia unui grup terorist. Prin actul de curtoazie şi de provocare, tolerat de justiţia germană, el a crezut că dă un certificat de credibilitate unor conspiratori dezorientaţi. Există semne că spre final Sartre s-a îmblânzit, a lepădat armura de cavaler al răzbunării şi al soluţiilor radicale. În 1972 când în apele franceze a naufragiat un vas cu refugiaţi vietnamezi, Sartre n-a mai refuzat să intervină în favoarea prigoniţilor. Pentru asta trebuia să dezmintă două criterii de conduită pe care şi le-a impus: să reprobe comportarea unui stat socialist, sinistraţii evadaseră din Vietnam, şi să solicite o întrevedere la cancelaria preşedintelui, el rupsese însă orice legătură de decenii cu forurile oficiale. Cu toate acestea Sartre n-a amânat gestul său de împăcare. A mers împreună cu Raymond Aron, cu care fusese coleg de studii şi întreţinuse o polemică de principii, pe baza unui respect reciproc, ambii două mumii care trebuiau sprijinite de un braţ mai tânăr ca să se ţină pe picioare. Suportul era André Glücksmann, elevul lor şi speranţă a renaşterii în filosofia franceză. Au fost întâmpinaţi cu deosebită stimă de şeful statului de atunci, Valèry Giscard d^Estaing, impresionat de demers. Era pentru Sartre recunoaşterea unei înfrângeri şi o schimbare de macaz întreprinsă foarte târziu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara