Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Ultimul bip al lirismului de Marius Chivu


În ultimii ani s-a publicat relativ multă poezie la două mâini. Merită să menţionez aici o dată în plus cele mai interesante cărţi apărute în ultimul timp care au avut pe copertă numele a doi poeţi: Mircea Ivănescu şi Rodica Braga - Commentarius perpetuus 2 (Editura Imago), Ioan Es. Pop şi Lucian Vasilescu - Confort 2 îmbunătăţit (Editura Redacţiei Publicaţiilor pentru Străinătate) şi Robert Şerban cu Dan Mircea Cipariu - Timişoara în trei prieteni (Editura Brumar). Şi pentru că am menţionat deja Editura Brumar, îmi exprim din nou admiraţia pentru munca timişorenilor Adrian Bodnaru şi Dan Ursachi, fără îndoială, artizanii celor mai frumoase cărţi de poezie din România. Nu cred că e vreun poet care să nu-şi viseze publicate poemele în eleganţa grafică de la Brumar!

În fine, volumul lui Radu Andriescu, Punţile Stalinskaya, beneficiază şi de grafica lui Dan Ursachi şi conţine şi un ciclu în care cei doi poeţi îşi răspund în e-mail-uri pre versuri tocmite.



Nu ştiu cum se face dar publicarea acum trei ani a antologiei oZone Friendly (Editura T), care îşi propunea, în câteva cuvinte, scoaterea din anonimat a unor autori moldoveni valoroşi, deschiderea orizonturilor culturale, depăşirea intereselor de grup, promovarea spiritului critic, revitalizarea interesului pentru literatură ş.cl., un demers bine primit de către criticii de pretutindeni, nu a reuşit să-i facă mai vizibili decât tot pe autorii care, la ora aceea, aveau o oarecare notorietate. Mai mulţi autori prezenţi în acea antologie au debutat sau au fost publicaţi ulterior tot la edituri obscure (Versus sau Junimea), căci fără distribuţie şi în tiraje insignifiante. Cu tot respectul - exprimat deja - pentru editura Brumar, e evident că cele 300 de exemplare cât înseamnă tirajul volumului lui Radu Andriescu nu ajung nici măcar în librăriile oraşelor mari centre universitare. La trei ani, aşadar, de la antologia lor desantistă - cu excepţiile de rigoare - scriitorii moldoveni ai extinsului Club 8 tot în underground au rămas. Şi nici măcar nu ştiu a cui e vina.

Poezia lui Radu Andriescu nu mi se pare a se fi schimbat prea mult. Găsim şi aici, în cea mai mare parte a volumului, aceeaşi formulă biografistă prozaică, în discurs direct, liniar, alb, fără tropi, o poezie nu doar în siajul beatnicilor nord-americani, dar de-a dreptul nostalgică după formula lor dezinhibată, antilirică ş.a.m.d. Deşi lipsa de audienţă a poeziei beatnicilor din ultimele decenii este de notorietate, influenţa lor şi-a trăit la noi, după 1989, a doua tinereţe. Radu Andriescu a început chiar o serie interesantă de articole despre beatnicii ruşi în revista "Timpul". Pe lângă cultul prietenilor de poezie şi de pahar ("cultul alcoolului", se bea mult în versurile beatnicilor), a grupului şi a boemei, chiar un uşor cosmopolitism - căci poetul a fost plecat cu bursă şi experienţa contactului cu oamenii şi mediul occidental nu a rămas neconsemnată -, oarecum inedit este dialogul purtat pe net cu prietenul său Dan Ursachi în ciclul de deschidere al cărţii: "Burs, punţile oamenilor mai închişi în ei înşişi/ sunt adesea construite din arcuri întregi/ de puncte de suspensie, prinse în bolţuri de vodcă./ Ceea ce nu le împiedică să fie solide." (Punţile Stalinskaya) - "sunt în faţa computerului, am pus led zepp - CD-ul de/ la tine, mai ştii că mi l-ai dat; repetă la infinit babe i'm gonna leave you -,/ este vremea să învăţ dreamweaver-ul.../ în stânga am o cană mare, maro, jumătate cafea/ slabă, jumătate coniac (sau tescovină - nu prea ştiu, cred/ că e ceva din amândouă), dar tocmai am terminat-o,/ de-acum va fi numai coniac (sau tescovină) -/ am sticla lângă mine..." (17 septembrie MM...) De altfel, ipostaza nu mai este a poetului plecat on the road, ci a unuia şi mai alienat, pironit în faţa calculatorului. Acest dialog alternativ, sincopat prin natura suportului (mail art) nu durează decât preţ de câteva poeme şi oricum cele două discursuri nu-şi găsesc suficiente puncte de tangenţă. Conformat tiparului, comunicarea dintre cei doi poeţi îşi pierde, contrar poeticii vizate, naturaleţea devenind un fel de comunicare de gradul doi. Cu toate acestea, manele cu Ruxandra şi pot, ultimul poem din carte, sunt, probabil, cele mai bune şi cu siguranţă textele care-l reprezintă cel mai bine pe Radu Andriescu.

Cinematografică prin decuparea meticuloasă a cadrelor ambientale, a gesturilor, a mişcărilor exterioare şi a imaginilor, descriptivă până la banal, poezia lui Radu Andriescu este, deseori, mult prea statică. Discretele referinţe livreşti fiind, în câteva poeme, singurele punţi de comunicare dintre versurile împietrite în contemplare. Mai mult, secvenţe biografice total insignifiante sunt radiografiate insistent, cadru cu cadru. Recuperarea banalului cotidian nu se face prin resemantizare, ci prin denudare. Neajunsul este al formulei poetice, însă asumarea riscului îi revine fiecărui poet în parte. Versuri precum următoarele, din ciclul dimineaţa pe răcoare, nu meritau onoarea copertelor unei cărţi: "pe diagonală sala e cât marea neagră/ trec printre perechi spre taburetul de lângă bar/ mă aşez privesc fix fata de la bar cinci minute/ sau două ore barul e înfundat în duşumeaua din beton mă uit/ la fata de sub duşumea cumpăr un crenvurşt cu muştar privesc/ crenvurştul cinci minute sau două ore tânărul se aşază turceşte/ în faţa barmaniţei pune teancul de ziare sub nasul meu/ privesc ziarele cinci minute sau două ore la fiecare jumătate/ de oră mă uit la cei din jur s-au împuţinat cei rămaşi mă privesc ş.a.m.d." (ai pierdut iar moşule) Cum ar spune Eugen Negrici, avem aici o lipsă a structurării fără adaos de sens. Pe termen lung, însă, determinarea minimală îşi pierde din efect şi chiar din radicalitate, devine monotonă, apăsătoare şi, ca orice convenţie care îşi dezvăluie repede mecanica, plictiseşte. Or, poeziei îi poţi ierta orice, numai să nu te plictisească. Riscul cel mare vine din oboseala receptării, a scăderii interesului lecturii. Or, acest tip de poezie mizează tocmai pe semantizarea liberă în procesul liber şi individual de receptare. Antiestetică, hiperrealistă şi pedant biografistă, acest tip de poezie riscă să piardă restul de reprezentabilitate şi să refuze orice evaziune. Căci lipsa convenţiei înseamnă (şi) gravitate, respingerea jocului, pariul exclusiv pe realul sec.

În numărul curent al revistei "Vatra", 11-12/2004, Al. Cistelecan semnează un scurt articol intitulat Poezia leneşă (postmodernească), care ar merita dezvoltat şi din care voi cita un fragment semnificativ pentru discuţia de faţă: "Procesele de transgresie sunt tratate ca eminentă alienare anacronică... Vechea poezie e blamată pentru emfază, pentru că-şi simboliza actele biografice şi le selecta după importanţa lor semnificativă. Structura slabă, modestia de azi a biografiilor pre versuri tocmite, aceste biografii en gros şi en detail care pun în cronică rimată toate fleacurile, e numai aparentă. Ele pornesc, de fapt, de la o premisă de emfază: tot ce fac se cuvine transcris. Acest concept de poezie imediată, concretă cu scrupulozitate, e conceptul suprem al lenevirii."

Probabil Radu Andriescu e conştient de aceste scăderi (în ciuda presiunii precedenţei şi a mesajului de alienare), de vreme ce antiliricul nu rămâne doar unul de natură existenţială, dar e şi unul lucrat, de tip avangardist. În a doua jumătate a volumului, psi şi capăt de pod, întâlnim un neoavangardism agrafic în care livrescul are din nou rolul de panaceu sintactic. Unele poeme - delexifiate, cum le numeşte poetul - sunt însă eterogene, enumerativ-secvenţiale şi asintactice până la ilizibilitate: "biografeme, glife ale memoriei... podu iloaiei... centrul neantului... fata cu ochi verzi, de tăune... dubiţa teveu, fără ferestre... scriitori ieşeni, drumul de ţară... anacronism, anacondism... cercurile... niciodată concentrice, literare... roţile bicicletei pionier... roşu mat... dar întâi, trotineta albastră, parcul copou, glifa paternă, glifa lampadar ci abajur tronconic, glifa ţâşnitoare, glifa roi de ţânţari, glifa seară, glifa bucurie... ş.a.m.d." (marele baraj de la assuan)

Formularea directă în poemul AC/DC a semnificaţiei fiecărui

ciclu sugerând sensul volumului ca proiect coerent ("punţile Stalinskaya=obsesia comunicării, dimineaţa pe răcoare=criza personală, psi=recuperarea afectului") nu suplineşte deficitul artistic. Căci, în ciuda demersului poetic (destul de) inteligent construit, tocmai comunicarea suferă: e fragmentară, rebarbativă, nefamiliară şi, lipsită de emoţie, nu creează empatie cu cititorul. Un fel de bip liric precum un "ultim contrafort al comunicării". Multe poeme conţin fragmente excelente (secvenţa cu mama din psi este tare de tot) şi câteva imagini şi metafore scăpate strălucesc în aluviunile textelor delexifiate deşi foarte lungi. Respiraţia acestor momente e însă scurtă. Recuperarea afectului? Radu Andriescu îşi răspunde singur chiar în poemul bip: "Mi-ar plăcea... să fac drumul invers, de la/ retorică la semantică,/ însă/ aş deveni victima/ unei poetici destul de neevoluate." Trăiască, atunci, bip-ul liric! n


Radu Andriescu, Punţile Stalinskaya, Cu câteva dintre Nepăsările lui Dan Ursachi, Editura Brumar, Timişoara, 2004, 120 p.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara