Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Tropice Surâzătoare:
Ultimul Drummond (I) de Mihai Zamfir

Cum îşi priveşte un scriitor aflat la ora bilanţului propria operă? Ridicîndu-se pe sine în slăvi, crezînd că este unul dintre marii creatori ai lumii (nedreptăţit, fireşte!) şi că doar conjugarea malefică a unor adversităţi l-a împiedicat să ia Premiul Nobel: acesta pare a fi răspunsul-tip pentru majoritatea celor care ţin condeiul în mînă sau se joacă cu computerul.

Există însă şi o minoritate foarte interesantă, din care fac parte doar cei cu adevărat mari, adică scriitorii capabili să arunce asupra propriei lor opere o privire lucidă, mai lucidă decît a majorităţii criticilor.

Carlos Drummond de Andrade (1902-1987) este socotit cel mai important poet pe care Brazilia l-a dat lumii în secolul al XX-lea şi, cum spunea Călinescu, pe care îl va da poate vreodată. Dispărut la o vîrstă înaintată, comparat deseori cu Fernando Pessoa, contemporanul său portughez, şi apreciat în ordinea inspiraţiei drept cel mai „universal” dintre poeţii brazilieni, Drummond a transmis un mesaj ce s-a adresat de la început atît ţării sale, cît şi lumii întregi. Fără îndoială că poetului însuşi i-ar fi fost greu să respingă unanimele elogii de care era înconjurat şi să nu creadă cu sinceritate că s-ar plasa în fruntea tuturor. Cînd a împlinit însă şase decenii, în 1962, purtător al unei reputaţii bine stabilite, el s-a supus unui exerciţiu surprinzător.

Solicitat de o mare editură din Rio de Janeiro să-şi compună o „antologie de autor”, de la primele versuri pînă în 1962, Drummond a acceptat, producînd o carte neaşteptată. Din miile de poezii scrise pînă atunci, le-a ales pe cele considerate de el cu adevărat reprezentative (nu pe cele mai reuşite, cum sublinia autorul în prefaţă) şi le-a grupat după un criteriu strict personal. Dînd complet peste cap cronologia – de obicei respectată cu sfinţenie în acest gen de întreprinderi – brazilianul şi-a refăcut radical casa, din pivniţă pînă-n pod, împărţindu-şi propriile versuri în nouă mari secţiuni, numite tot de el Individul, Pămîntul natal, Familia, Prietenii etc.

A rezultat o surpriză de proporţii: poezia lui Drummond era şi nu mai era poezia lui Drummond. Deoarece lăsase deoparte unele dintre cele mai cunoscute piese, deoarece reţinuse altele aproape necunoscute, deoarece ordinea lor devenise aleatorie (nu mai exista de fapt nici un fel de ordine, doar cea dictată de voinţa antologatorului), cititorul familiarizat cu opera lui Drummond se pierdea într-o lume nouă. Din noua carte aflam cum arătase copilăria poetului, relaţiile lui cu severul tată şi cu timida mamă, spaimele şi visele care-i traversaseră existenţa, ce oameni iubise, pe cine detestase: cititorul răsfoia un mare roman în versuri cu zeci şi zeci de personaje, fiecare înzestrat cu parcela lui de nemurire concentrată într-o strofă. Cîţi poeţi, odată ajunşi la capătul drumului, ar îndrăzni să facă asta – adică să reţină pentru antologia „definitivă” poemele de a doua categorie, să amestece intenţionat cărţile, parcă pentru a se amuza pe socoteala lectorului dezorientat!

Antologia de autor compusă de Drummond la 60 de ani pregătea şi o altă surpriză – de data asta involuntară; între 60 şi 85 de ani, moment în care vocea i-a tăcut definitiv, Drummond a mai scris multe versuri, unele extraordinare; doar după apariţia antologiei din 1962 par să fi ieşit la suprafaţă toate fantasmele ţinute pînă atunci în umbră. Versul va deveni tăios, purtător de adevăruri amare şi definitive. Iar poezia erotică, pînă atunci timidă şi furtivă, îşi face în fine o intrare triumfătoare. Nemaiavînd nimic de pierdut, Drummond începe să spună tot. Ca şi cum intervalul de două decenii şi jumătate care i-a mai fost îngăduit nu trebuia cheltuit inutil, nici consacrat contemplării propriei glorii, poetul brazilian s-a lansat în poezie cu o mai mare convingere decît atunci cînd fusese tînăr.

Ultimele poezii ale bătrîneţii, unele mici capodopere, ar mai fi luat vreodată naştere în absenţa antologiei de la pragul celor 60 de ani, în absenţa antologiei din 1962? Astăzi, ne putem îndoi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara