Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Ultimul Mircea Iorgulescu (I) de Gabriel Dimisianu

Am primit zilele trecute două cărţi a căror lectură m-a confiscat de cum am început-o. Mi le-a trimis de la Ploieşti editorul lor, dl Ioan Groşescu, cercetător literar şi jurnalist, vechi prieten şi fost coleg de studen- ţie cu Mircea Iorgulescu.
Amândouă cărţile îl implică pe acesta din urmă, în moduri şi măsuri diferite, cum voi căuta să arăt. Una din ele, intitulată Ultima trăncăneală, cu titlul pastişat după cel al cărţii despre Caragiale a lui Iorgulescu, transcrie de pe Internet convorbirile celor doi prieteni începute în 2008. Sunt incluse şi scrisori mai vechi ale unuia către celălalt, expediate prin poşta „normală”. Grosul îl constituie însă „trăncăneala” de acum, din cei aproape trei ani în care Iorgulescu s-a luptat eroic cu boala, cu tratamentele chinuitoare, cu suferinţele generate de condiţia de bolnav.
O formă a luptei lui Iorgulescu, poate cea mai îndârjită şi mai eficace, a fost nepărăsirea scrisului, a muncii literare, a legăturii cu publicaţiile din ţară care îi cereau texte la termen, aşa cum conveniseră. Când răul îl lăsa cât de cât, fie şi pentru câteva minute, Iorgulescu se târa la calculator pentru a convorbi cu cei câţiva prieteni, cu dl Groşescu foarte adesea, pentru a le transmite veşti despre cum se simte, despre mersul bolii, despre simptome şi tratamente. Dar şi pentru a lucra, pentru a-şi scrie articolele aşteptate de „Jurnalul naţional”, ca şi altele pentru „Cultura”, pentru „Vatra”, pentru România literară. Le va aduna în volumul Poştalionul cu boi, publicat de dl Groşescu la editura sa din Ploieşti. Va scrie şi două prefeţe: la volumul de Teatru al lui I. L. Caragiale şi la romanul Feţele tăcerii al lui Augustin Buzura, reeditat.
În aceleaşi condiţii a lucrat şi la cealaltă carte pe care mi-a trimis- o dl Groşescu, Panait Istrati nomadul statornic, o „ediţie definitivă” de 445 de pagini. Mircea Iorgulescu mai scrisese, se ştie, două cărţi despre „nomadul statornic” (Spre alt Istrati, 1986, Celălalt Istrati, 2004). Le-a revăzut acum şi le-a îmbogăţit, le-a actualizat acolo unde a crezut că este cazul şi a făcut din ele una singură, impunătoare. În legătură cu ea, Iorgulescu ar mai fi avut de întocmit, ne spune editorul, doar „nota asupra ediţiei”. Nu a mai apucat.
Dincolo de titlul jucat, Ultima trăncăneală este o carte gravă, o carte-document care reproduce în cea mai mare parte, cum spuneam, convorbirile purtate pe Internet între Ioan Groşescu şi Mircea Iorgulescu în perioada aceea dramatică. Ultimul mesaj înregistrat al lui M. I. este din 5 iunie 2011. În 7 iunie murea. O carte-document care se va citi pe nerăsuflate, am convingerea, mai ales în mediile în care Mircea Iorgulescu a fost o figură cunoscută. Dar unde să nu fi fost cunoscut acest atât de activ om de presă, vorbitor, după plecarea în exil, la „Europa liberă” şi la „Radio France Internationale”, acest prodigios critic de întâmpinare, component al faimoasei echipe de critici de la România literară, acest polemist incisiv intrat în confruntări dure, înainte de 1989, cu slujitorii protejaţi ai politicii culturale a partidului, protestatar, în şedinţele de la Uniune, alături alţi confraţi, în privinţa „tezelor din iulie” şi a urmărilor lor, împotriva distrugerii monumentelor, a satelor? Acest fel de manifestări al lui Mircea Iorgulescu este ştiut de multă lume şi a făcut din el un personaj care să le atragă atenţia multora. Dar există şi elemente de altă factură care să determine un interes special pentru „trăncănelile” făcute acum publice: suspectarea de colaborare cu Securitatea, acuzele venite din partea unor foşti buni prieteni, procesul cu CNSAS şi sentinţa pronunţată. Mai sunt apoi de văzut părerile lui Iorgulescu despre unul sau altul dintre contemporani, confraţi de baricadă, unele drepte altele nedrepte, emise acestea în grabă şi uneori la furie, stârnitoare de reacţii, de replici care nu mă îndoiesc că vor veni. Mă întreb dacă nu a fost chiar prea rapidă, intempestivă, livrarea către public a acestor convorbiri nefiltrate. Faptul a fost însă comis şi vom vedea cu ce ecouri. Pentru a spune câteva lucruri şi despre Panait Istrati nomadul statornic, cum aş fi dorit, nu mai am spaţiu aici, aşa că o voi face în rubrica de peste două săptămâni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara