Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
ultimul mohican de Nicolae Manolescu

Radu Cosaşu, Fotbal plus ai mei şi ai noştri, Ed. Polirom, Iaşi, 2017, 414 pag.

cine altul decât Radu Cosaşu poate fi considerat ultimul mohican dintre scriitorii care au semnat în presă cronici de sport? N-au fost puţini dea lungul timpului cei care au înnobilat rubricile sportive ale cotidianelor cu talentul şi cu imaginaţia lor. Cei mai mulţi sunt ca şi uitaţi astăzi, într-un astfel de exerciţiu nu neapărat luat în serios de majoritatea colegilor lor. Onorat totuşi, înainte de Război, de Camil Petrescu sau de G. Călinescu, primii care au introdus în romanele lor scene din viaţa sportivă. Aş fi curios să ştiu câţi tineri ziarişti contemporani mai cunosc numele scriitorilor de după Război care nu s-au dat în lături să înfăţişeze evenimentele sportive ca pe nişte spectacole ale energiei şi frumuseţii umane, la care au participat tineri ca şi ei, trăitori în alt veac. Am scris eu însumi cronică sportivă de prin anii 1970 până nu demult, fiind contemporan, şi mă mândresc cu asta, cu Al. Mirodan, Teodor Mazilu, Eugen Barbu, Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor şi, bineînţeles, Radu Cosaşu, singurul din generaţia noastră care continuă să scrie.

Ultimul mohican şi-a strâns recent în volum cronicile publicate între 1991 şi 1997 în săptămânalul „Fotbal plus“ al lui Valentin Albulescu, pe frontispiciul căruia figurează ca redactor- şef, deşi, mărturiseşte el însuşi, „nu ştiu şi nu pot să fiu şef”. Nu-şi va face aşadar datoria în calitatea cu pricina, preferând să şi-o facă faţă de un epitaf detestat de toţi prietenii lui: „Aici zace un om care a visat să fie cronicar sportiv şi a fost.” Fotbal plus ai mei şi ai noştri (Polirom, 2017)are şi un epilog spritual, în care putem citi O cerere fictivă adresată lui Camil Petrescu: „Aflând că aţi înfiinţat o revistă cu acest titlu (Foot-ball), dar mai ales cu acest subtitlu, Revistă săptămânală pentru deprinderea j c în sport, artă, literatură, viaţă socială, vă rog să aveţi bunătatea – deci inteligenţa – de a mă angaja redactor sau corector, fie şi pe gratis.” (Ce subtitlu care ne mişcă şi pe noi! S-ar zice că numai pesimiştii fac anticipaţii corecte.) Cronicile din volum sunt cele dintâi de după 1989. precedate de altele, numeroase, înainte de Revoluţie şi urmate de cam tot atâtea în „ProSport“ al lui Ovidiu Ioaniţoaia şi în „Gazeta sporturilor“ a aceluiaşi. Le vom citi cândva şi pe ele în volum.

Radu Cosaşu a scris aproape exclusiv despre fotbal. Cu o pricepere care-i vine dintr-o îndelungă frecventare a sportului rege, din experienţă (puşchea pe limbă, era să zic expertiză?!) de spectator şi dintr-o justă cumpănire a lucrurilor. Spiritual, cronicarul nu e decât rareori supărat pe viaţă, nepierzându-şi umorul nici măcar când ar fi cazul (ocazii, cu nemiluita!), patetic, şi mai rar (ocazii, câte un Campionat Mondial, precum acela din 1994), câteodată ritmându-şi poetic (auto)ironia:

„După ce Salomir a dat penaltiul ăla imaginar împotriva Progresului meu şi am pierdut un meci în care am uimit o ţară în care un simplu doctor Staicovici a înfruntat un adversar în faţa căruia toată lumea îl vedea învins între trei şi patru goluri,
după ce s-a aflat până în ultimul cătun cum am fost furaţi,
am trăit, în cartierul meu, două zile extraordinare, luni şi marţi.

Reparatorul de brichete mi-a pus două pietre gratis.

La magazinul de electrice unde am pe cineva, mi s-a promis că se vorbeşte alături, la bodegă, ca să mi se pună deoparte o pungă cu pulpiţe americane.

Florăreasa mi-a vândut garoafele la jumătate, nu numai fiindcă sunt clientul ei de-o viaţă, dar şi fiindcă azi arătaţi foarte rău.

Jurnalistul de la care cumpăr presa m-a asigurat, cu o mare tandreţe, că şi «Gazeta»şi «Sportul» scriu «acelaşi lucru, că a fost un penalti aiurea» şi să fiu deci mai liniştit.

Domnişoara care mă tunde, luându-mi cu atenţie sporită perciunii, mia şoptit că tatăl ei dintotdeauna a ţinut cu Progresul şi toţi, în familie, sunt azi bolnavi ca şi mine.

[...]E minunat să fii persecutat.”

La nivelul de jos, cartea e o „enciclopedie” a fotbalului românesc din primul deceniu postdecembrist: evenimente, nume, rezultate, regulamente, vocabular. Cu atât mai utilă, cu cât trei sferturi din ele nu şi le reamintesc decât puţini. Nici fotbaliştii de azi nu mai ştiu cine au fost Bindea, Humis sau Dobai. Dar echipa adorată de Radu Cosaşu, Progresul din Doctor Staicovici? Dar pe ce post juca becul? Dar interul? Dar marii jucători care au ratat penaltiuri în momente decisive? Dar şi dar şi dar... Totul a devenit istorie.

La nivelul de sus, cronicile lui Radu Cosaşu implică o mulţime de lucruri, ele înseşi tot mai rar asociate cu comentariul de sport propriu-zis: sunt, în fond, o cronică a vieţii sportive de acum două decenii, cu etica, sociologia, psihologia şi filosofia ei. Care nu mai sunt neapărat şi ale noastre, astăzi. Sau, când sunt, ţin mai degrabă de partea urâtă a lucrurilor. Oglinda purtată de-a lungul începuturilor tranziţiei, în fotbal, ca şi în întreaga societate, se întoarce din când când şi ne arată chipul nostru: un chip care ne spune că nu ne-am schimbat prea mult şi, în niciun caz, în bine. Sine ira et studio, Radu Cosaşu face din fotbal o mise-en-abyme a lumii româneşti de ieri şi de azi. Nu cu morga unui moralist, dar cu haz şi înţelegere, fără supărare, cel mult cu o tristeţe iremediabilă. Îşi face, cu alte cuvinte, până la capăt, datoria de ultim mohican.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara